Poet născut, iară nu făcut, Ion Mureșan nu se spune niciodată pe sine până la capăt. Spovedaniile sale epico-lirice, așa cum se întâmplă și în volumul ce-l avem înaintea noastră: Introducere în poezie (Bistrița: Editura Charmides, 2023, viziune grafică de Mircia Dumitrescu), lasă mereu niște izbucuri în falsă amorțire (o pândă, mai degrabă), cărora le va da dezlegare când le-a veni vremea. Își face rezerve de seducție – a cititorului, a criticului –, poftindu-i subtil să-i stea în preajmă. Să-i cerceteze căutătura și umbletul, să-i speculeze eventuale trădări. Or, actorul se știe (și adoră să fie) privit, așa că își joacă în voia lui repertoriul. Intră și-și iese din piele râzând pe ascuns ori făcând larmă. Fură măștile celorlalți și le strică jocul. Își subminează prestația personală.
Scena ajunge astfel tot mai puțin încăpătoare (îl strânge la fel cum îl ținuse captiv realitatea propriu-zisă), sporind mirajul călătoriei (Poem, Poem despre sufletul meu pereche) și tentația zborului (Introducere în poezie).
Iar când bagă de seamă că spectatorii încep a se învăța cu trucurile sau a-și clădi cât de cât certitudini, regizorul-actor știe că e musai să scoată la suprafață scenarii proaspete, mirosind a făgăduințe. A tămăduire. Se pune pe inventat alte povești, alte iluzii, are însă grijă (lecție deprinsă deja) să tărăgăneze epilogul. Își duce spectatorii – între care și el se pitește câteodată – până într-un punct, undeva între cele două lumi (deopotrivă de acaparatoare), apoi îi lasă de izbeliște. Tocmai pe muchie. Îi însoțește până în starea de transă, apoi, brusc, le așază dinainte cine știe ce semne care le dau peste cap așteptările și le pun la încercare puterile. Aventura așadar, în poemele lui Ion Mureșan, nu se încheie, ci este drum. Proces continuu, văduvit de tihnă. Fiindcă poetul (iarăși) știe că ceea ce nu se săvârșește e mai bogat în promisiuni decât săvârșirea. Că nedesăvârșitul ațâță altfel imaginația, stârnește visul și dorința, nu le stinge. Rămânem cu introducerea, cu „apropierea de”. Recunoaștem aici și o anume complicitate, în pofida registrelor deosebitoare, cu alți poeți ai lumii. Zice, de pildă, Nazim Hikmet: „Iar cele mai frumoase cuvinte pe care doream să ți le spun / N-au fost încă rostite” (Cea mai frumoasă mare).
Amânările acestea par tot atâtea ocoluri menite a ține departe ceea ce oricum va să fie („Când am ajuns la vărsarea râului în mare am dobândit / darul poeziei. […] Am văzut izvorul vărsându-se, ca un ouroboros uriaș, în el însuși. Am văzut pentru prima oară în viață / că izvorul și vărsarea unui râu, la fel ca izvorul și vărsarea omenirii, sunt unul și același lucru, în unul și același loc” – Poem rău) și aparțin unui ritual de pregătire (valabil pentru toate instanțele textuale, implicit pentru lector) ce urmărește întoarcerea văzului spre lăuntrul ființei („dar eu privesc pe lângă privirile mele” – Poem despre fericire), acolo unde se naște, de fapt, poemul: „Dar eu, cu capul în palme și cu ochii închiși / văd doar o fetiță în rochie albastră, / cu pulpele zgâriate și genunchi zgâriați: / stă ghemuită în iarbă lângă un lan de grâu. / Cu o mână caută ceva într-un coș de nuiele / plin cu flori de cicoare / și plânge. / Atunci mimez că mă ridic de la masă și pornesc pe un drum lung / mimez că merg înspre casă, mimez că mă clatin. / Pe marginea drumului un șanț, văd un ghem de sfoară groasă, / un ghem galben. / Îl iau și îl pun în buzunar. / Aproape, în hățișul pădurii, aproape, în hățișul minții mele / spânzuratul se leagănă, / se leagănă, / se leagănă” (Poem despre cele ce nu se văd). Acolo, cotidianul, în risipirea lui vocal-cromatică, e asamblat narativ (păstrându-se, totuși, unele „transmisiuni în direct”, la care participă, de fapt, înseși vocile poetului), este reîntemeiat în consens cu dispoziția de moment a scribului. Elementelor de real li se inoculează atribute și conexiuni pe care nu le cunoscuseră anterior, prefăcându-le astfel în materie primă pentru reprezentația textuală.
Avem înainte-ne un comportament auctorial care descumpănește și, în egală măsură, se-duce (cu sens etimologic): capturile respective sunt mistuite și reînviate. Ion Mureșan nu-și propune să le înfățișeze în simpla lor ființare; interesul său virează spre „calitatea de reacție” (Linda Hutcheon). Asemenea reporterului care își etalează meșteșugul convingând cititorul/audiența să vadă, să audă, să simtă ceea ce el însuși a văzut, a auzit, a simțit (Michel Voirol), poetul ne împărtășește relația subiectivă cu exteriorul, una pentru care pot depune mărturie numai cuvintele și privirea întoarsă înăuntru: „Vă jur, asta am văzut cu ochii mei! / […] / toți cei care au fost răpiți în burta zeppelinului, / chiar acum coboară în stradă pe o mie de frânghii / și chiar acum întemeiază afară / orașul dinăuntrul nostru” (Rotterdam). Vederea aceasta secundă face mai mult decât ochiul de carne. Ea refuză să încheie actul privirii exterioare (iată, și în cazul de față, aceeași teamă de finitudine), vrând să prelungească în interiorul ființei atât ceea ce se trece, cât și ceea ce nu poate avea altfel.
Corespondențele de care vorbeam închipuie o lume stranie, de film suprarealist, cu devieri pe nepregătite dinspre zona de confort ori dinspre sensul comun, cu polenizări năstrușnice între antinomii. Ele smulg din partea destinatarului o simpatie pe cât de relaxată, pe atât de frustrantă, căci nu e obișnuit să situeze pe o singură treaptă valorică mărci și felii de real de o asemenea varietate. Să le confere adică aceeași demnitate.
„Poezia – spune Ion Mureșan într-un interviu acordat lui Virgil Diaconu – nu poate fi înțeleasă niciodată. Cu ea te întâlnești.”
Viziunile/reveriile construite sub ochii noștri – fragile și în veșnică metamorfoză, precum imaginile caleidoscopice („Văd pe fereastră nucul uriaș cum se face mic și intră / cu coroana lui masivă și cu trunchiul lui gros și cenușiu / în mesteacănul subțire și alb de lângă el, și nu mai iese. / Văd clădirile cum intră unele în altele și nu mai ies: / […] / căzi de baie trec ca bărcile pe covorul meu, / și în ele copii grăsuți dau din mânuțe / și-mi stropesc cu apă și spumă coala albă de hârtie pe care scriu…” – Poem despre fericire) – devin astfel material de lucru pentru cititor, exercițiu de comprehensiune a lumii din perspectiva celuilalt (implicit o invitație la re-vederea ei subiectivă). Căutăm în scenariile respective poezia, îi prizăm boarea, suntem gata să ne lăsăm pătrunși de beție, pentru ca mintenaș să ne simțim trădați, părăsiți. Este muchia până la care ne însoțește/ne introduce Ion Mureșan. Mai departe suntem pe cont propriu. De noi depinde dacă ne întâlnim ori nu cu poezia. Sau dacă ne izgonește. De credința și de curățenia noastră, de încăpățânarea cu care (ne) învingem hotarele. De cât timp suntem dispuși a-i da din timpul vieții noastre. De umilința cu care așteptăm să ne coacem și să ne despovărăm de tot ceea ce ne îngreunează. Ca să-i facem loc.
Riscul acesta pândește câteodată artistul însuși: „De la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap un mic discurs, / pe care eram hotărât să-l rostesc în fața ei, în genunchi: / «Frumoasă și distinsă domnișoară, acum știu precis că / sunteți sufletul meu pereche, vă iubesc și nu vă voi / părăsi niciodată!» / La Cluj am așteptat să oprească trenul, am tras aer în / piept și, cu micul discurs pe buze, m-am repezit la ușa / compartimentului ei: / dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat, / iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară / și un șervețel boțit. / Plângând am coborât și am intrat în sala de așteptare pustie / m-am așezat pe un scaun rece și am știut / că sufletul meu pereche / e un depozit de suflete, / iar femeia mea pereche / e un depozit de femei” (Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca – Bistrița). Poezia autentică i se oferă numai în momente de grație. Și îl vrea cu totul în iluzie. Poate și de aceea trezirea din sminteală doare: îl reașază în vremelnicie, în finitudine și nu-i mai asigură puncte de sprijin viabile, în care să creadă („și oglinda își încetinește alunecarea / și cu scârțâit de frâne se oprește, / iar eu, legat cu bretelele ochilor de ceafa lui violetă, / sunt smuls din scaun și aruncat în praful drumului” – Poem autobuz). Realul din care evadase i se arată și mai sufocant, deoarece privirea întoarsă din visul hrănit cu sufletul și cu trupul lui se dovedește mai puțin îngăduitoare cu vechea ofertă de existență: „Acum, brusc, nu știu de ce, nu mai sunt fericit. / Toate lucrurile sunt la locul lor” (ibidem). Sau poate că acela care a plecat, care a văzut, a simțit (chiar și de departe) Pământul Făgăduinței nu mai este cel care se întoarce. Fiindcă tocmai iluzia pe care și-o crease i-a înlesnit cunoașterea adevărată a lumii și a sinelui.
Poezia „ne apropie de noi înșine” – mărturisește autorul în interviul amintit.
Convingerea noastră este că ne întâmpină în poemele de față una dintre obsesiile existențiale ale lui Ion Mureșan: puterea de a transforma privirea în cuvânt. Recunoaștem măreția și responsabilitatea gestului, bucuria și emoția botezului (Poem de dragoste), înminunarea înaintea a ceea ce e văzut pentru prima dată („eu când vreau să ajung într-un alt loc / îmi schimb în capul meu numele / cu cel al cuiva care se află în acel loc / și imediat mă aflu acolo unde vreau să ajung. / Ori, dacă vreau să mut un obiect dintr-un loc în altul, / îi schimb în mintea mea numele / și obiectul se mută unde vreau eu. / Oh, fără mișcare lumea se umple de bucurie, / căci pentru fiecare om și pentru fiecare obiect, / a se muta într-un nume nou e același lucru cu a se muta / într-o casă nouă. / Când te muți în alt nume, / la început simți furnicături pe tot corpul / căci literele numelui celui nou se mișcă asemeni / furnicilor / și asemeni mămăruțelor roșii cu puncte negre pe / aripioare / pe pielea ta căutând locul pe unde să intre în tine” – Poem pentru un singur cititor). Nu în ultimul rând, spaima că realitatea care se cuibărește în nume, în cuvânt fură și din ființa artistului (mai lesne de camuflat decât de expus, de exteriorizat), angoasa că nu va fi în stare a se debarasa de ceea ce îl incomodează (mlaștina, apa neagră, balta, mâlul, unele rămășițe din depozitul cultural) ca să poată scoate în lumină apa curată, esența. Izbucul de care vorbeam la început.
Obsesia aceasta nu echivalează, în lirica lui Ion Mureșan, cu o simplă căutare al cărei scop, odată atins, ar îmblânzi elanul personal și ar permite odihna, ci cu una de factură ontologică, una cu neputință a fi zăgăzuită. Ea ține de însuși drumul poetului, de evoluția unui sine care amână, cu puterile lui, finalul, săvârșirea.
Este libertate și deschidere.
(Din volumul omonim, Editura Limes, 2023)
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026