Stare ultimă
Azi pășim pe acoperișul de iarnă al lumii
și acolo ne vom iubi-n această săptămână.
Sufletul nostru va fi-ngrășământul de stele al humii
în care ne vom trăi morțile ținându-ne de mână.
Pentru că de cuvintele mele s-ar putea să te-mpiedici,
ocolește-le-ncet și la vis fii atentă,
cât timp poemele mele, cu miros de tămâie, vor fi magice predici,
iar sufletul tău va fi abur de mentă!
Te voi urma și-n cer, și-n pământ,
și în rășină de brad, de vrei, te voi duce,
că-n iarna aceasta cu ger de cuvânt,
iubirea mea-i bătută cu pietre pe-o cruce.
Cât îți voi împărți trupul în netrimise scrisori
și inima-ți va da din plicuri pe-afară,
în urmele pașilor mei ai putea chiar să mori,
de aceea învață-ți talpa picioarelor să le mângâie și-apoi să le sară!
Azi, ochiul meu de tine-i mai străin, mai sărac,
și mi-e mult mai rău când de tine mi-e bine,
de parcă-s un biet clopotar plătit c-un colac,
iar tu ești biserica-n care și Dumnezeu a venit să se-nchine.
Când te strig, între buze mi-ești ca-ntre ghimilele,
iar numele tău este duh cald de mir,
așa că, de ți-e sete, bea doar sucuri de tinere stele,
și-apoi hai să murim amândoi de un arhaic delir!
Îngerul meu de noapte
Ascultă-mi inima, că altfel s-ar putea
să doară-n pieptul meu pentru ultima oară,
cât păsările lumii se-odihnesc azi pe fruntea mea
și apoi către morțile îndepărtate zboară!
Mi-este dat să te-ndur înc-o zi
și să-mi țin visu-aprins într-o grămadă de carne,
cât va ninge cu zăpezi uitate și cu ce-o mai fi,
iar iubirea ta-mi va fi una din ultimele povarne.
Vieții mele-i ești și-astăzi semnul de margini,
dar tulburat ca azi de pasul tău
n-am fost niciodată și n-am mirosit a paragini
ca o biserică-n care slujește-un călău.
De-atâta frumusețe, rochia nu te mai poate cuprinde,
iar sânii tăi parcă sunt jumătăți tari de nuci,
și nici pe toate femeile lumii nu te-aș da, nu te-aș vinde,
cât timp nu respiri, ci plămânii, ca pe doi miei la păscut de văzduh, azi, îi duci.
Uită-te ce divin ți s-așază pe chip, în cearcăne, anii,
și, când ultimele frunze-ale toamnei peste ochii tăi vor cădea ,
prima zăpadă va avea ritm de litanii,
gust de fragă sălbatică și miros cald de stea!
Ți-aș mai descânta-un poem de nescris, dar mi-e frică
să nu-ți macine sufletul ca o piatră de moară,
cât cade-n lume o iarnă pitică,
și, flămânzi de zăpadă, ochii-ncep să mă doară!
Spune-mi, să umpli golul lăsat de mine în tine vei ști,
c-altfel voi arde mocnit și-ndelung ca tutunul de pipă?
Mi s-au ofilit brațele-n umeri, deci nu veni
cât sunt trist ca un pescăruș mușcat de rechini de-o aripă,
ci rămâi regina ce-nnobilează un simplu capot,
fă-n calendarele creștine ordine-n sfinți
și, deși-mi voi ierta chiar și moartea p, e tine să te iert n-am să pot,
dar te voi păstra ca înger de noapte chiar dacă mă minți!
Dan ROTARU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026