Nimeni nu știe cine sunt
Nici măcar eu câteodată
Știu că deseori plec în oglinzi
Că îmi place să-mi pun după ureche înainte
Oftatul lucrurilor vechi
Și pe încheietura mâinii să mi-l pun
Sângele mi se așază în matcă atunci
Știu că-mi țin toamnele talisman într-o ambră
Că-ncerc singură rochii de dansuri în ploaie
Și sfârșesc prin a-mi pune șaluri de amurguri
Mirosind a gutui
Lămpi mie însemi probabil
Când e ceață și noapte-n oglinzi
Nimeni nu știe cine sunt
Numai carii
Ce le ronțăie ramele vechi
Cu timpul (sau cu viața?)
Te obișnuiești să mergi
Pe drumul fără coșari
Nu mai ai pretenții desuete
Cine mai are nevoie de ei?
Acum se poartă
Încălzirea în pardoseală
Încerci să fii și tu în rând cu lumea
Îți îngropi inima sub gresia apatiei
Cu modele în trend
Uneori primești oaspeți în living
Crispată să nu observe
Sângele printre rosturi
(Destinul face întotdeauna
treabă de mântuială
Ar fi trebuit să știi)
*
Și totuși
Visezi pași plini de funingine
Zâmbești în somn unui foc vesel în sobă
Și unui ceai de trifoi cu patru foi
Pe care-l beți împreună tu
Și norocul
Cobor desculță zorii gri în clepsidră
Urmele mele o iau înainte
Le văd cum apar pe nisip și se pierd
Închid ochii și fac
Imersiuni în torsul pisicii
Bătăile inimii îmi plutesc printre alge de gânduri
Lumina adâncului îmi pulsează vătuit în timpane
Pulberi de amintiri răscolite o tulbură
Mâlul naște o proră precum
Un vis eșuat în furtună
Pulsul înoată dintr-odată în banc
Tâmpla izbește dureros realitatea când urc
Respir prea intens dar respir
Ies pe nisip căutându-mi urmele
Iarăși
Ramul gol vorbește în șoaptă cu luna
Privind prin fereastră
Nu vor să sperie somnul odăii
Fata e iarăși în jocul cu umbre
Calzi pereții tresar bucuroși
Fusul cu visuri a căzut pe podele
Mâțele firul deșirat-au de tot
Zorii vor aduce înapoi fata, femeie
Va putea iarăși așezată
În propriu-i cearcăn
Să țeasă?
Ramul gol vorbește în șoaptă cu luna
Mihaela PODUȚ-IENUȚAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026
