Călătoria aparte pe care o propune Vasile Trif cu Pescuirea minunată constituie o experiență umană fertilă, generoasă și, trebuie să recunoaștem, pe alocuri mistică, derutantă, vulnerabilizantă. Pentru a-i aprecia pe deplin bogăția, trebuie să îndrăznim a ne cufunda în mări capricioase, să avem curajul de a ne aventura pe creste abrupte, iar după aceea cutezanța de a ne avânta printre nori și stele.
„Clipind din gene / s-au trezit zburând”
Fiindcă poezia lui Trif este una tragică, cuvintele ei ne poartă uneori în preajma grădinilor luxuriante unde cântă, pline de speranță, păsări gureșe, lăsându-ne însă alteori să rătăcim singuri prin deșerturi neprimitoare, unde duhoarea morții se lipește de piele și unde pândesc păsări de pradă însetate de sânge, jinduind după carne de om. Astfel, scriitura poetului nu se mulțumește să alunece doar la suprafața lumii, să descrie ceea ce este vizibil și efemer, să celebreze frumusețea peisajelor molcome, ci deschide deopotrivă breșe adânci, scurmă pământul cu mâinile goale și pătrunde în lăuntrul Ființei așa cum căutătorii de comori înfruntă întunericul și coboară în prăpastie în căutarea filoanelor aurifere și a zăcămintelor de pietre prețioase.
„Cuvintele tresaltă-n pielea întinsă a tăcerii”
Cititorul se cuvine să știe că, prin Pescuirea minunată, Vasile Trif inoculează poeziei o forță filozofică demnă de străvechile ritualuri inițiatice care, departe de a afirma adevăruri încremenite și anoste, scot la iveală universuri în mișcare, caleidoscopice, complexe, în care lumina se preface în culoare și în miracol, unde omul curios se descoperă pe sine drept o taină scăldată în învolburarea unei mări încărcate de mister. În fond, poezia lui Trif, pe cât de lucidă, pe atât de visătoare, imanentă și transcendentă în egală măsură, blândă și tragică deopotrivă, oferă fiecărui cititor șansa binefăcătoare a unei reflecții veritabile. Ospăț ori sacrificiu, iarnă sau primăvară, zi ori noapte, viață sau moarte: această operă este o țesătură labirintică, unde fiecare își urmează propriul traseu al semnificațiilor.
„Țes lumea aceasta în cuvinte puține”
În ceea ce mă privește, experiența a fost una religioasă. Mai întâi, în sens etimologic, prin unirea individualității mele de fundamentele umane, prin conectarea umanității mele la natură ca sursă de viață, apoi la acest univers care ne depășește și ne cuprinde. Religioasă, de asemenea, prin căutarea sacrului specific oricărei călătorii autentice. În acest sens, Pescuirea minunată, în egală măsură sfâșiere între suferință și prăpastie, inițiere în limbajul păsărilor și ritual în onoarea puterilor ce ne domină, oferă cititorului pământul, aerul, apa și focul. Cu alte cuvinte, intonează cu aceeași voce imnul vieții, oda morții, melopeea originii pierdute și cântarea unui viitor care se va petrece în lipsa noastră.
Despre ilustrațiile lui Vasile Trif
Complementare travaliului poetic, ilustrațiile lui Vasile Trif, precum opririle pe un drum al crucii, oferă călătorilor momente de contemplare pură. Asemănătoare, din această perspectivă, vitraliilor din catedralele gotice, cele douăsprezece lucrări reproduse în culegerea de față se joacă cu lumina, lăsând să răsară, precum tot atâtea rugăciuni, întrupări dansante multicolore. Desigur, înclinațiile estetice și spirituale ale artistului nu-și impun vreo limită. Astfel, arta vizuală și căutarea poetică a lui Vasile Trif lucrează laolaltă întru aceeași arhitectură vie și polimorfă, uneori suprapuse, alteori independente, când deschidere, când închidere. Dacă la prima vedere, ceea ce este abstract pare a prevala atât asupra descrierii, cât și asupra narațiunii, este pentru că nu e luată în seamă complicitatea care sporește de la cuvânt la imagine, așa cum am merge printr-o pădure de la umbră la lumină. Câteodată, liniile, curbele și interacțiunile dintre pigmenți par mânate de elanul unei poezii strunite… Alteori, e mai degrabă invers: cuvintele și versurile, condamnate la rătăcire și supuse gândirii nomadului, își găsesc locul în spațiul mișcător în care deja se luptă Cosmosul și Haosul. În orice caz, pelerinajul se metamorfozează continuu: cuvintele devin imagini, imaginile-cuvinte se prefac în cuvinte-culori, iar cuvintele-forme se convertesc în imagini-tăcere: „În poiana luminii / cuvintele-și leapădă pielea / asemeni unor șerpi / urzesc în tăcere / din spuma lor / piatra înțelepciunii / cine-o atinge / fără să fie mușcat / se cuminecă / din începuturile lumii”.
Alexandre LEBOEUF
(Québec, Canada)
Traducere din limba franceză:
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026