Credința
Nu-ți rămâne decât să te îmbraci
în pielea mea ca-ntr-un veșmânt,
i-am zis credinței,
să locuiești tăcută în mine
în timp ce lumea se miră
de adâncul privirii mele
și nu știe că tu ești cea care vede.
Cu pașii tăi albi
urci treptele sufletului
ca o mireasă care caută fii
pe când apele prindeau glas
să ne învețe nemurirea
nu destinul.
În fiecare noapte
îmi răscolești taina gândurilor,
netezind în mine altarul
pe care să-ți odihnești aripile,
umplându-mi iar raftul cu rugăciuni nerostite.
Aș putea să te așez
pe taraba cu icoane
de la marginea drumului
și atunci, atunci
ai muta munții.
La fe
No te queda más que vestirte
con mi piel como con un manto,
le dije a la fe,
habitar en silencio dentro de mí
mientras el mundo se asombra
de la hondura de mi mirada
y no sabe que eres tú quien ve.
Con tus pasos blancos
subes los peldaños del alma
como una novia que busca hijos
cuando las aguas cobraban voz
para enseñarnos la inmortalidad,
no el destino.
Cada noche
revuelves el secreto de mis pensamientos,
alisando en mí el altar
donde reposar tus alas,
llenándome de nuevo el estante con oraciones calladas.
Podría colocarte
en el puesto de iconos
al borde del camino
y entonces, entonces
moverías montañas.
***
Aerul dintâi
Credința nu e izbucnire,
e dimineața ce vine încet
pe coamele colinelor,
când satul încă doarme,
iar păsările n-au început să țipe.
Ea este aerul dintâi
pe care sufletul îl primește în taină,
ca pe o rugăciune,
ca pe o lumină
neturburată.
Ea este.
Trebuie doar să o respiri.
El primer aire
La fe no es un estallido,
es la mañana que llega despacio,
sobre las crestas de las colinas
cuando el pueblo aún duerme,
y los pájaros no han comenzado a gritar.
Ella es el primer aire
que el alma recibe en secreto,
como una oración,
como una luz incontaminada.
Ella es.
Solo hay que respirarla.
***
M-ai îndemnat să merg
Doamne, nu sunt decât lut,
frământat cu sânge și suflare,
scânteie aprinsă în mâna Ta!
Strig și pământul se face leagăn
și munții răspund cu glas viu.
Tu ești Cel ce m-ai sculptat din nimic
și m-ai așezat drept făclie
într-o lume de furtuni și neliniști.
Te caut în arșița amiezii
printre spicele care-și înclină fruntea de dor,
până și piatra a învățat să Te adore,
prin tăcerea ei grea ca un cuvânt.
Mi-ai dat suferința, toiag,
iar bucuria, sabie,
m-ai îndemnat să merg
și atunci am mers: pe apă, prin foc, pe nisipul cuvintelor.
Me has incitado a caminar
Señor, no soy más que barro,
amasado con sangre y aliento,
chispa encendida en Tu mano.
Clamo y la tierra se vuelve cuna
y los montes responden con voz viva.
Tú eres Aquel que me esculpió de la nada
y me colocó como antorcha
en un mundo de tormentas e inquietudes.
Te busco en el ardor del mediodía
entre las espigas que inclinan su frente de anhelo,
hasta la piedra ha aprendido a adorarte,
con su pesado silencio como una palabra.
Me diste el sufrimiento, báculo,
y la alegría, espada,
me has incitado a caminar
y entonces caminé:
sobre el agua, por el fuego, sobre la arena de las palabras.
***
E destul
Azi-noapte Dumnezeu a vorbit cu mine.
Zâmbea trist, eu tăceam,
între noi se întindea o masă de lemn
pe care crescuseră mușchi și un pic de rușine.
M-a întrebat dacă iubesc
și i-am zis că uneori, în biserică,
dar nici atunci până la capăt,
iar El a zis e destul și-a plecat.
Și odată cu El,
toate întrebările s-au preschimbat
în liniștea aceea groasă,
care nu te lasă nici să dormi,
nici să te trezești.
Es suficiente
Anoche Dios habló conmigo.
Sonreía triste, yo callaba,
entre nosotros se extendía una mesa de madera
sobre la cual habían crecido musgos y un poco de
vergüenza.
Me preguntó si amaba
y le dije que a veces en la iglesia,
pero ni siquiera entonces hasta el final,
y Él dijo: es suficiente y se marchó.
Y junto con Él,
todas las preguntas se transformaron
en ese silencio espeso,
que no te deja ni dormir
ni despertar.
Eugen BARZ
Traducerea în limba spaniolă de:
David BĂLTĂREȚU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026