Émile VERHAEREN
A fost un scriitor flamand (născut în Belgia, lângă Anvers, în 1855). Provine dintr-o familie burgheză şi catolică cu rădăcini în Bruxelles, unde se vorbea franceza (în timp ce la şcoală şi în orăşel predomina flamanda). Frecventează Internatul Francofon Sainte-Barbe, la Gand, apoi studiază Dreptul la Universitatea Catolică din Louvain. Aici întâlneşte un cerc de scriitori care animau revista La Jeune Belgique. Se hotărăşte să renunțe la cariera juridică şi să devină scriitor. Se căsătoreşte în 1891 cu pictorița Marthe Massin, cunoscută pentru acuarelele sale. Această dragoste o va exprima în trei volume de poezie: Orele luminoase, Orele de amiază şi Orele de seară. Din 1899 se mută în Franța. Se interesează de problemele sociale, pe care le exprimă în articole şi în poeme. Scrie despre atmosfera marilor oraşe, cât şi despre micile târguri. Opere poetice precum Les Campagnes hallucinées, Les villes tentaculaires, Les Villages illusoires, precum şi piesa de teatru Les Aubes îi aduc celebritatea. Opera sa e tradusă şi comentată în întreaga lume. Călătoreşte şi ține conferințe în mai multe țări europene. Are prieteni celebri: Auguste Rodin, Edgar Degas, Stéphane Mallarmé, André Gide, Rainer Maria Rilke, Stefan Zweig, care-l admiră şi corespondează cu el (unii îl şi traduc). Când izbucneşte Primul Război Mondial (1914), Belgia e ocupată aproape în întregime de germani, în ciuda neutralității ei. Verhaeren se refugiază în Anglia, unde va scrie poeme pacifiste. Moare accidental în 1916, la Rouen, fiind împins de mulțimea din gară sub roțile unui tren.
Mi-ați spus în seara aceea…
Când vorba voastră dragă a fost numai splendoare,
Aseară, trandafirul s-a înclinat din trunchi,
Iubindu-ne cum ştie să ne iubeasc-o floare,
Pierzându-şi din petale, pe brațe, pe genunchi.
Da, îmi spuneați aseară că timpuri viitoare
Fragile şi alese ca fructele ce-s coapte
Vor străluci în vreme, în a cămării noapte,
Sub razele iubirii, când bătrânețea doare.
O mare fericire m-avea atât de strâns
Şi-o inimă fierbinte bătea atât de iute,
Că-n clipele acelea, intense, dar prea scurte,
De-aş fi văzut mormântul, desigur, n-aş fi plâns.
Flandra natală
Eu sunt născut acolo, în Flandra cea cețoasă,
Cu case ce-şi înşiră pereții gudronați,
În care marinarii săraci şi obstinați
Se-adăpostesc sub bolta întunecoasă, joasă.
Învolburate toamne, cu plete lungi de ploaie
Cu aurore triste şi-amurguri fumurii
Am cunoscut acolo, de când eram copii,
Şi mlaştinile negre, cu apa lor greoaie.
Sunt alte țări cu soare, ce răspândesc lumină
Şi care vor adesea în visuri să mă poarte,
Dar visurile acestea, când mă trezesc, sunt moarte
În timp ce Flandra-mi doarme în inimă, în tihnă.
Dedic surâsului și lacrimilor tale
Dedic surâsului și lacrimilor tale
Cele mai dulci gânduri ale mele
Ce îți vorbesc și-apoi și cele care
Rămân acolo-n mine îngropate, grele
Ascunse de rostirile amare…
Dedic surâsului și lacrimilor tale,
Întregului tău suflet – pe al meu,
Cu-al meu sărut, cu plânsul și sărutul meu
Voi alunga deșarte vorbe goale.
Violacee e culoarea peste ape
Când ziua care-ncepe să se crape
Tot varsă peste lac melancolie.
Corole de lumini în iarbă reînvie
Și-un foșnet slab prin codru se aude.
Pădurea se-mbăiază-n unde.
Hai, spune-mi, am putea-ntr-o zi,
Intrând cu totul în lumină,
Lăsând deoparte lacrimă și vină,
Cu rugăciuni înalte, strigăte victorioase
Și dezbrăcați de straie, de ispite joase,
S-avem din nou dragoste deplină?
Dimineață
Era un loc în minunatul colț de țară
Unde câmpia strălucea ca-ntr-un miraj
Și unde două lacuri bleu în acea vară
Păreau două săruturi între cer și peisaj.
Erau pe mușchiul gri atâtea pietricele ca de aur,
Pe care picături de rouă, lacrimi mici, se prelingeau,
Neîncetat, în zborul lor, la rasul solului le atingeau
Sfioase păsări ce făceau un du-te-vino printre ramuri.
Vedeam deasupra râului cu unde șerpuinde
Larici cu ramuri franjurate, ce se-nclină
Asemenea pelerinilor neobosiți ce caută lumină
În timp ce umbra lor prin iarba verde se întinde.
În dimineața aceea, ce părea miraculoasă
Era liniște transpusă în cristale lucitoare
Și numai frunzele neliniștite, mișcătoare
Păreau mici buze de pe care vorba ar fi vrut să iasă…
Oh! această fericire
Oh! această fericire,
Atât de rară, subțirică,
De care câteodată ne e frică…
Adesea-n suflet o angoasă port –
Sub părul tău, ca într-un cort,
Ne străduim să ne vorbim încet,
Să facem ascunzişul mai discret.
Amorul nostru, în genunchi precum un înger,
Se roagă şi imploră ca destinul
Să dea şi altora veninul
Unei iubiri atât de mari,
Să nu ne iasă gelozia pe cărări.
Apoi, în zile mohorâte,
Când serile îşi lasă disperarea,
Noi am cerut iertare nopților urâte,
Lipsite şi de lună, şi de astre,
Aprinse însă de lumina sufletelor noastre.
Émile VERHAEREN
Prezentare și traducere din limba franceză:
Nicolae MUȘA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025