Am aflat cu durere de dispariția reputatului profesor Mircea Muthu, unul dintre dascălii emblematici ai Literelor clujene și un prieten apropiat al revistei Nord Literar. Pe lângă activitatea de la catedră, a devenit cunoscut mai ales datorită competentelor sale investigații interdisciplinare consacrate esteticii și balcanismului literar. Dar profesorul Mircea Muthu a fost și un redutabil exeget al operei lui Liviu Rebreanu. O dovedește, cu prisosință, studiul intitulat Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului. Cartea a văzut lumina tiparului în 1993 și, între timp, a avut mai multe ediții. Pretextul lucrării se găsește într-un documentat eseu ce a prefațat volumul Amalgam, volum ce reunea cele mai importante articole teoretice ale autorului Răscoalei. Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului reia și dezvoltă principalele idei ale unui studiu ce impunea o viziune insolită asupra unui scriitor interpretat adesea doar prin prisma clișeelor vehiculate cu generozitate de către manualele școlare. Conștient de faptul că orizontul lecturii își modifică neîntrerupt parametrii, certificând astfel o altă mentalitate receptoare, Mircea Muthu își pune întrebarea în ce măsură Liviu Rebreanu reprezintă o experiență estetică încheiată. Relevând lacunele exegezei rebreniene, criticul depășește stadiul cu precădere elogiativ al comentariului și ne propune o nouă cheie de lectură, abordarea operei lui Liviu Rebreanu din perspectiva considerațiilor teoretice ale acestuia. Exegeza surprinde în profunzime profilul spiritual al romancierului, sfâșierea acestuia între prerogativele obiectivării în epică și receptivitatea la coordonatele artei moderne. În demersul realizat de profesorul Mircea Muthu, pagina confesivă este considerată complementară celei ficționale, mărturisirile alcătuind punctul de convergență dintre teoreticianul sui-generis, scriitorul, animatorul cultural și omul Rebreanu. Deși atrage atenția asupra faptului că nu este vorba despre un teoretician de vocație (așa cum au fost în epocă prozatori precum Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian), criticul relevă ipostaza reflexivă a scriitorului, demonstrând, în același timp, că vagul și imprecizia unor concepte nu pot infirma valabilitatea unei teorii în centrul căreia se găsește categoria organicului. Confesiunile reunesc o serie de afirmații cu valoare aforistică, unele alcătuind veritabile „definiții” ale mecanismului creației, ale romanului sau ale conceptului de mimesis. O asemenea sintagmă axiomatică, circumscriind concepția lui Liviu Rebreanu tutelată de primatul organicului, sună în felul următor: „literatura, pământul și sângele”.
În ciuda dimensiunilor sale destul de reduse (sau poate tocmai de aceea!), cartea se dovedește extrem de densă și rămâne pe tot parcursul lecturii captivantă, atât prin noutatea ipotezelor avansate, cât și prin rigurozitatea argumentației. Sub carapacea scriitorului teluric, Mircea Muthu descoperă neliniștile creatorului modern, opera autorului Răscoalei fiind discutată în contextul metamorfozelor cunoscute de proza europeană la începutul secolului XX. Criticul insistă pe intuițiile remarcabile ale romancierului și nu uită să atragă atenția asupra faptului că, la fel ca universul lui Lucian Blaga sau cel al lui Mihail Sadoveanu, lumea lui Rebreanu este organizată după tipare arhaice. Acest lucru explică de ce omul este văzut de autorul lui Ion mai ales în ipostaza de țăran, ipostază ce dobândește valoare arhetipală, marcând identificarea lui cu însuși poporul român. Mircea Muthu relevă senzația de închidere și senzația definitivului pe care ni le transmite „corpul sferoid” al romanului rebrenian. În ciuda acestei constatări, ideea de bază a eseului rezidă în surprinderea unui paradox: „proza lui Rebreanu, ca și teoria de altfel, ilustrează paradoxul organicului resimțit și dorit ca peren, însă minat de o dramă care este aceea a societății moderne înseși”.
Spre deosebire de exegezele anterioare, Mircea Muthu nu face comentarii de text decât atunci când acest lucru este absolut necesar pentru a-și susține ideile. Interesul său se îndreaptă înspre relevarea crezului artistic al lui Liviu Rebreanu, spre definirea poieticii marelui scriitor. De regulă, cel care vorbește este comparatistul de clasă, care reușește performanța să extragă concluzii surprinzătoare pornind de la niște texte foarte cunoscute. Trimiterile la romanul european au menirea de a explica singularitatea unei proze în epocă și de a limpezi de ce nu a făcut ea școală, așa cum ar fi fost firesc. Tentativele de sincronizare cu noile experiențe estetice sunt detectate mai ales către finele vieții marelui scriitor, când devine mai pregnantă trecerea de la monolitic spre fragmentar. Mircea Muthu identifică existența a două faze în organizarea materialului și construcția propriu-zisă: faza intuițiilor prime (interioară) și cea conștientă (exterioară), lucru valabil și pentru alți scriitori ai epocii. Altă afirmație demnă de semnalat este aceea că faimosul „bolovănism” al expresiei nu se datorează neglijențelor de ordin stilistic, ci „adecvării depline la ritmul adesea sincopat al cotidianului”. Examenul tipologic al seriei epice îi dezvăluie teoreticianului literar mutațiile din poietica rebreniană, transgresarea tot mai accentuată a modelului inițial în favoarea hybris-ului din finalul creației, deschiderea fiind evidentă în cazul unui roman precum Gorila. Criticul atrage atenția asupra faptului că, după acest roman, criza pe care o străbate creația rebreniană nu se datorează istovirii capacităților creatoare ale prozatorului, ci este vorba despre o criză a romanului realist tradițional, pe care o resimte și marele scriitor. Creatorul omniscient intuiește tot mai mult insuficiența mijloacelor clasice de reprezentare în ampla cronică pe care încearcă să o consacre societății contemporane. Trecând în revistă evoluția crezului artistic rebrenian în timp, Mircea Muthu subliniază continua atașare a scriitorului la canoanele tradiționale, dar și intuirea mutațiilor ce au loc în istoria modernă a realismului. Autorul Răscoalei continuă să creadă în postulatul că literatura trebuie să redea „impresia vieții eterne”, dar romanele sale nu vor mai beneficia de acel „centru coagulant” ce asigură coeziunea întregului edificiu narativ. Exegeza semnalează existența câtorva „factori perturbatori” care abat mai multe romane de la tiparul tradițional, sporindu-le, în același timp, „indicele de modernitate”. Mircea Muthu identifică în opera rebreniană o dublă translație: de la spiritul epopeic spre formula romanului realist, apoi către proza modernă. Mai mult, „seria de romane cuprinsă între Ion și Gorila comprimă, aglutinează, la nivelul fiecărei opere mai importante, cele trei vârste din epica europeană și asta dincolo de prioritatea, afirmată și teoretic, a opticii de sorginte balzaciană”.
Concluzii extrem de interesante sunt desprinse apoi din lectura comparativă a incipiturilor. Veritabile locuri strategice ale narațiunii, secvențele inițiale nu numai că circumscriu o poietică, dar reușesc să și demonstreze mutațiile care intervin în timp în sfera acesteia. „Fraza salvatoare” trimite la vârste și experiențe epice diferite, chiar dacă toate sunt subsumabile orizontului creatorului omniscient. Mircea Muthu observă procesul de subiectivizare a narațiunii în opera lui Liviu Rebreanu, fără a se depăși, totuși, unghiul tradițional al analizei. O excepție ar fi romanul autobiografic Calvarul, ignorat adesea de către exegeți, ce îl apropie pe Rebreanu de scriitorii autenticiști ai perioadei interbelice (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian etc.). Pentru a-și nuanța opiniile, criticul intră în laboratorul intim al creației, confruntă manuscrise și observă mutațiile survenite de la o epocă la alta. Zugrăvirea unui caz clinic în Ciuleandra, recursul la alegorie și simbol, introducerea romanului politic în literatura română, inserția elementelor de reportaj alcătuiesc doar câteva embleme ale modernității asupra cărora insistă Mircea Muthu. Același cercetător dezvăluie proteismul estetic rebrenian, concretizat în forme multiple de roman: realist, psihologic, istoric, politic, polițist, fantastic. Criticul identifică în opera autorului tiparele tragediei clasice eline, dar meditații profunde întâlnim și atunci când se dezbate condiția personajului sau se vorbește despre relația dintre Eros și Thanatos.
Mircea Muthu lasă în urma lui amintirea unui dascăl de excepție și un raft de cărți ce au deschis noi căi în studiul esteticii și al investigării literaturii române în context sud-est european.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026