L-am întâlnit pentru prima oară pe Cornel Ungureanu (1943-2025) în 1996, când a fost referent în comisia mea de doctorat. Până atunci l-am cunoscut doar din cărți și din paginile revistei timișorene Orizont. La vremea respectivă, nu bănuiam că acesta era începutul unei colaborări extrem de fructuoase. Reputatul critic și profesor universitar a participat de mai multe ori la Zilele Revistei Nord Literar și a fost referentul câtorva dintre tezele de doctorat pe care le-am coordonat la Universitatea de Nord din Baia Mare. Criticul și istoricul literar este autorul unui număr impresionant de lucrări: monografii, sinteze, studii, eseuri și istorii literare. Indiferent de tematica asumată (romanul românesc de azi, literatura Europei Centrale, istoria secretă a literaturii, marile cărți ale exilului, geografia literaturii), cărțile sale au devenit rapid niște lucrări de referință. În 1995, de exemplu, Cornel Ungureanu a publicat două interesante studii consacrate literaturii diasporei, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului și Mircea Eliade şi literatura exilului. Cele două lucrări, ce se completează reciproc, atrăgeau atenția asupra unor aspecte mai puțin cunoscute ale literaturii române. Panait Istrati, Aron Cotruș, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Petru Dumitriu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag, Paul Goma și Matei Călinescu reprezentau principalele personaje cu ajutorul cărora reputatul exeget încerca să reconstituie marea diversitate a literaturii române din diaspora. Cornel Ungureanu are meritul întâietăţii, oferindu-ne una dintre primele perspective globale asupra literaturii române scrise în exil. Subiectul s-a dovedit incitant şi generos, iar cărţile au venit la timp, constituind un util ghid de lectură. Tentativa lui Cornel Ungureanu se dovedeşte cu atât mai meritorie, cu cât este vorba despre o serie de texte recuperate masiv în ultimii ani, o recuperare necesară, făcută însă adesea în grabă şi într-o manieră apologetică, fără discernământul critic necesar. Este greu să ne imaginăm literatura română de azi fără contribuţia remarcabilă a autorilor din diaspora, după cum la fel de adevărat este şi faptul că simpla apartenenţă la exil nu înseamnă implicit valoare estetică. A considera că, timp de peste patru decenii, în ţară a domnit o veritabilă „Siberie a spiritului” reprezintă o opinie la fel de hazardată ca şi aceea că în exil s-au scris numai capodopere. Semnificativ se dovedeşte deja subtitlul cărţii, Reevaluări critice ale literaturii exilului, deoarece el exprimă o atitudine polemică în faţa unui material privit adesea exclusiv în manieră apologetică, conceptul de exil fiind utilizat, în numeroase cazuri, ca un criteriu axiologic.
Trăim o perioadă de reaşezare a valorilor şi în această direcţie se înscriu şi lucrările lui Cornel Ungureanu. Criticul vorbeşte despre condiţia specială a scriitorului din exil în contextul social-istoric zbuciumat al secolului XX. Cei mai mulţi dintre autorii care, după 1948, au renunţat la „Edenul” comunist au fost obligaţi să ia totul de la capăt şi să renască într-o altă ţară. Experienţa morţii şi a renaşterii – consideră Cornel Ungureanu – este experienţa fundamentală definită, în secolul XX, de literatura exilului. Exilul nu reprezintă doar o dezrădăcinare – arată criticul –, ci şi o înfrângere ce lasă răni deschise, o boală a cărei terapie eficientă este negaţia. Chiar dacă recuperarea valorilor aparţinând diasporei reprezintă o restituire îndelung aşteptată, un act justiţiar firesc şi necesar (mulţi dintre autorii din diaspora întorcându-se astfel în mod simbolic în ţară), „entuziasmul faţă de întregirea culturii române nu trebuie să anuleze dreapta scară de valori, înţelegerea critică a autorilor aşezaţi în cultura exilului”. Aceasta deoarece nu este deloc rar cazul în care operele au avut un anumit mesaj în contextul zbuciumat al apariţiei lor, dar i se adresează cu totul altfel cititorului de azi. Cornel Ungureanu ne previne asupra pericolului de a nu confunda în apreciere criteriul estetic cu cel ideologic, repetându-se astfel, la alte coordonate, greşelile perioadei proletcultiste. De aici şi afirmaţia semnificativă de care adesea nu se ţine seama în ultima vreme: „A fi autor «interzis în anii comunismului» nu înseamnă, neapărat, a fi un mare scriitor”. Poziţia pe care se situează Cornel Ungureanu este aceea a unui echilibru constructiv, ce refuză atât „moda laudei excesive”, cât şi aceea a „campaniilor defăimătoare”, demolatorii, pretinşii „justiţiari” situându-se adesea mult sub valoarea celor pe care încearcă să îi anuleze. Criticul recunoaşte însă că anul 1989 marchează un alt timp în cultura română, un timp ce presupune revizuirea, reevaluarea ierarhiilor literare şi impunerea firească a valorilor aparţinând diasporei româneşti. Ca urmare, şi cele două cărţi au fost scrise cu scopul vădit de „a face anumite rectificări, contextualizări, îndreptări”, fără a avea însă pretenţia de a epuiza un subiect extrem de vast.
În 2007, la Editura Aula din Brașov, a apărut Istoria secretă a literaturii române. Subiectul l-a preocupat în mod serios pe exeget, care a revenit de mai multe ori de-a lungul timpului asupra problemelor abordate. În felul acesta se explică faptul că, în 2019, a apărut deja cea de a III-a ediție a cărții. Deja simpla parcurgere a cuprinsului reușește să atragă atenția, demonstrând faptul că nu avem de-a face doar cu un titlu comercial. Cornel Ungureanu își alcătuiește Istoria ca o „alternativă a istoriilor actualității imediate”. Felul în care au fost receptate primele volume din Geografia literară a României l-a determinat să creadă în necesitatea unei alte istorii a literaturii române, o istorie secretă, în măsură să clarifice rolul unor cărți mai puțin cunoscute. Exegetul este conștient de faptul că, asemenea unui bun povestitor, istoricul literar trebuie să stârnească interesul unui cititor care trăiește în plină civilizație a imaginii. De aici și titlul amplului studiu, care promite altceva decât istoriile literare tradiționale. Tot de aici decurge și nevoia reinterpretării literaturii, a așezării ei în noi tipare. Pe bună dreptate, criticul se întreabă: „Ce putem recupera și ce trebuie să abandonăm, în acest timp al globalizării?” Mizând mai mult pe criteriul geopolitic decât pe cel estetic, exegetul ne îndeamnă „să citim altfel cele două procese pe care le trăiește/suportă cititorul: cel al europenizării și cel al globalizării”. Drept consecință, istoria literaturii este abordată în funcție de geografia literaturii. Aceasta din urmă este cea care păstrează dosarele secrete și poate scoate la iveală o istorie camuflată a culturii. De aici importanța acordată geografiei literare și geopoliticii.
Apărut inițial în 1935 și retipărit abia în 1991, volumul Șantier reprezintă un text de referință pentru circumscrierea crezului artistic al lui Mircea Eliade. Pe de o parte, cartea are o importantă valoare documentară, alcătuind un fragment din jurnalul intim al autorului ținut în perioada șederii sale în India (1928-1931). Pe de altă parte, lucrarea are și o importantă valoare literară prin impunerea conceptului de roman indirect și prin teoretizarea noțiunii de autenticitate. De altfel, subtitlul cărții este sugestiv, iar cuvântul-înainte alcătuiește o veritabilă poetică a unui insolit roman experimental, situat la antipodul relatării de tip balzacian. Luând această carte drept pretext, în 2010, Cornel Ungureanu a publicat o replică la jurnalul indian al autorului Nopții de Sânziene. Este vorba despre Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade. În fruntea cărții se găsesc două citate elocvente. Primul este preluat din Balada întrebării lui Parsifal de Ștefan Aug. Doinaș. Poemul abordează tema Graalului și a întrebării juste, probleme dezbătute de Mircea Eliade în eseul Un amănunt din Parsifal din volumul Insula lui Euthanasius, dar și în romanul Noaptea de Sânziene. Cel de-al doilea motto este împrumutat din celebra operă Lohengrin a lui Wagner.
În 2021, la Editura Brumar din Timișoara, a apărut volumul Dialoguri. Pagini de jurnal. O notă din fruntea cărții ne avertizează că lucrarea a fost elaborată după ce cunoscutul profesor universitar a terminat de cartografiat Geografia literară a României. Ajuns la o vârstă respectabilă, exegetul simte nevoia întoarcerilor în urmă, a evocării unor oameni care i-au marcat existența. Este vorba despre niște cărturari care definesc acest timp al culturii și cărora le poartă o sinceră recunoștință. Volumul este structurat pe trei secțiuni ample. Primul capitol conține Evocări/Dialoguri cu o serie de personalități, precum: Mihai Șora, Axente Sever Popovici, Vintilă Horia, Anișoara Odeanu, Arșavir Acterian, Ovidiu Cotruș, Petru Vintilă, Sorin Titel și Petre Stoica. Mulți dintre cei intervievați au mai fost comentați și în lucrările anterioare ale criticului. Mihai Șora, cetățean de onoare al urbei de pe Bega, este considerat „cel mai ilustru timișorean”. Din numeroasele convorbiri purtate cu reputatul filozof, Cornel Ungureanu se oprește la înregistrarea din 20 mai 2008. Un dialog la care participă și Mariana Șora, soția gânditorului. Cei doi oameni de cultură evocă Timișoara de odinioară, după care rememorează cursurile interesante ținute de Mircea Eliade la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Lucru mai puțin cunoscut, după sosirea lui Eliade la Paris, în 1945, Mihai Șora a tradus în limba franceză două dintre cărțile remarcabile ale istoricului religiilor. Este vorba despre Techniques du Yoga și Tratatul de istorie a religiilor.
Rolurile se schimbă în partea a doua a cărții. De data aceasta, în centrul atenției se găsește Cornel Ungureanu, care este intervievat de colegii săi mai tineri. Între timp, el a devenit maestrul, universitarul care a publicat numeroase cărți de referință. O operă critică remarcabilă, consacrată literaturii Europei Centrale, geografiei literaturii române, dar și mirificului spațiu bănățean.
Deși reduse ca număr de pagini, deosebit de impresionante sunt paginile de jurnal din finalul cărții. Criticul zugrăvește evenimentele dramatice pe care le-a trăit în luna august 1989, cauzate de boala și de agonia mamei sale. La 78 de ani, aceasta a fost diagnosticată cu o tumoră malignă și trebuia operată urgent. Diaristul redă starea sa de spirit în confruntarea inegală cu boala, goana după medicamente într-un răstimp teribil al terorii și al lipsurilor de tot felul.
Atât prin prodigioasa sa activitate publicistică, prin cărțile sale, cât și prin remarcabila activitate desfășurată la catedră, Cornel Ungureanu a constituit o prezență majoră în viața literară contemporană.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025