Într-una dintre serile noastre băimărene, prozatorul și eseistul Augustin Buzura mi-a povestit întâmplarea cu alungarea lui de la Fundația Culturală Română. A ținut să-l însoțesc până aproape de Mina Săsar, unde a lucrat în tinerețe. Deci a avut tot timpul să-și depene experiența cu două tăișuri. Spun, pentru cei care nu știu, că Augustin Buzura a construit o instituție culturală indispensabilă cunoașterii culturii și civilizației românești în străinătate. A avut un proiect unic pentru vremea tranziției, care a impus în lume Fundația Culturală Română. Și România.
Fundația avea editură și publicațiile sale, a înființat Centrul de Studii Transilvane din Cluj și Centrul de Studii Românești la Iași. Efectul acelui proiect s-a răsfrânt cu mare folos și în Maramureș, unde timp de zece ani s-au desfășurat Cursurile de limbă și civilizație românească, la care am fost părtaș încă de la prima ediție.
A fost prima deschidere a Maramureșului spre lume, deoarece la acele cursuri au participat doritori de cunoaștere din multe țări. Din SUA până în Coreea de Sud, din Franța în Republica Moldova. Mărturie stau cele două volume cu interviuri Dialoguri în Centrul Europei, realizate de mine cu mai mulți participanți, prefațate de Augustin Buzura și de Nadia Moșanu, o pricepută organizatoare a acestui proiect în Maramureș.
Apoi, aventura americană la Smithsonian Folklife Festival, inițiată de Augustin Buzura, adică o prezență românească în centrul Washingtonului. Unde a fost dusă, cu multe peripeții, și o biserică din Maramureș. în care a intrat și Al Gore, pe atunci vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii. Și multe alte izbânzi cu rezonanță în țară și în lume. „De ce Maramureșul?” l-am întrebat. Răspuns scurt și convingător: „Maramureșul oferă un model de civilizație românească. Cei care doresc să cunoască cultura română au găsit aici o lume fascinantă. Cei care au trecut pe la aceste cursuri au devenit, în țările lor, adevărați ambasadori ai culturii noastre”.
Dar marele scriitor a căzut în propriul crez: „Nu există iertare, mai ales dacă ai făcut ceva! Orice succes este pedepsit cu asprime”. Însă, ca orice ardelean, căci Ardealul era în el, s-a străduit să ducă gândul până la capăt, cum spunea Blaga. A căzut și în proverbul din Berința natală: „Numai în pomul cu roade se aruncă cu pietre!” Aici începe povestea spusă în drumul spre Mina Săsar, poveste care are și o scrisoare deschisă. A fost începutul lunii februarie a anului 2005. Presa relata un eveniment. Adică marele scriitor, academicianul Augustin Buzura, a fost destituit de la conducerea Institutului Cultural Român, fosta Fundație Culturală Română, instituție creată de el. A fost alungat într-o manieră brutală de însuși președintele României, Traian Băsescu.
Legal, președintele avea dreptul să facă acest gest, deoarece amintita instituție era în subordine prezidențială. Dar pe orice om de bună credință l-a mirat felul brusc în care a fost făcut. Rămân la părerea că un intelectual de anvergura lui Augustin Buzura merita prețuire chiar de la șeful statului. Deși în vremurile acestea, cu valori răsturnate, respectul pentru intelectuali a cam apus. Ca un naiv, mai cred că intelectualii trebuie respectați, chiar la nivel înalt. Să revin la scriitorul Augustin Buzura.
După destituire, o publicație pe care mult timp a girat-o (Dilema, apoi Dilema veche) a titrat un text jignitor: „Fraților, am învins! Dictatorul Buzura a fugit. Mircea, fă-te că lucrezi!”
Lovit fără cruțare, numai din calcule politice, scriitorul trimite criticului literar Nicolae Manolescu o scrisoare deschisă, spre a fi publicată în revista România literară.
Ceea ce directorul publicației face. Regret, textul fiind lung, nu i-am găsit loc aici, de aceea voi reține câteva idei din celebra scrisoare. După ce fostul președinte al Fundației Culturale Române (acum ICR) descrie experiența prin care a trecut pentru consolidarea acestei instituții, povestește clipa de întâlnire cu fostul președinte Traian Băsescu, întâmplată în ziua de 17 ianuarie 2005, ora 16, la Palatul Cotroceni, când Buzura a fost destituit, iar Horia Roman-Patapievici a fost numit în funcție. Conform legii, Augustin Buzura ar fi trebuit să-și încheie mandatul abia peste trei ani, dar Traian Băsescu i-a tăiat-o scurt: „Fiecare vine cu echipa lui”. Justificat, scriitorul s-a întrebat: „Eu din ce echipă am făcut parte?”, știind că nu a fost înscris în niciun partid postrevoluționar. La întâlnirea cu șeful statului, scriitorul i-a cerut o lună de păsuire pentru a-și pune hârtiile în ordine, mai ales că trebuia, din motive de sănătate, să lipsească un timp din țară. Nicio îndurare! Președintele a fost surd la aceste doleanțe. A fost ferm: „Nu se aprobă!”
Apoi Buzura comentează în scrisoare: „A urmat râsul acela atât de inconfundabil”. Marele prozator mai amintește că, în viața lui, de trei ori a îndurat asemenea umilire, când a fost interogat de activiști și de securiști: „Unii știau ceva carte, alții nu, dar niciunul nu m-a șocat atât de mult”. Au existat și alte voci din mediul cultural care au solicitat debarcarea de urgență a lui Augustin Buzura, mânate de interese pe care prozatorul le deconspiră în scrisoarea amintită.
Scrisoarea este lungă, cei interesați o pot citi în revista România literară (2-8 februarie 2005). În această scrisoare, Augustin Buzura spune: „Am dorit să subliniez că nu sunt naiv. Atâta tot. Nu port pică nimănui, iar vina de a fi încăpățânat să duc un lucru până la capăt, deși bănuiam demult rezultatul, îmi aparține în exclusivitate. Mă durea nevoia multora de a folosi bășcălia și prostul gust, întinse ca o maree peste orice tentativă de a dovedi că putem fi și altceva. Am pierdut șansa de a scrie niște cărți și niște ani pe care nu-i mai pot recupera. Am primit numeroase scrisori și semne din multe zone ale planetei care dovedesc cu prisosință că am realizat, totuși, ceva”.
Criticul literar Daniel Cristea Enache, directorul Editurii Institutului Cultural Român, și-a dat demisia, în semn de solidaritate cu Augustin Buzura. Scriitorul își încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: „Regret doar că, după atâția ani, a trebuit să descopăr de ce marele biograf al nației noastre, Ion Luca Caragiale, a ales Berlinul și mai regret că vârsta nu mă mai ajută să caut un asemenea refugiu și nici măcar să cer azil în Munții Maramureșului”. În nota de la sfârșitul scrisorii, criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu, care a găzduit scrisoarea lui Buzura, scrie: „Publicăm integral scrisoarea pe care ne-a adresat-o Augustin Buzura. Nu e cazul și nici locul de a o comenta. Singurul lucru pe care mă simt obligat să i-l adaug este că eu însumi, în calitate de membru al Consiliului ICR, numit nu ca reprezentând o anume instituție, ci la solicitarea lui Augustin Buzura, mă consider demisionat din clipa destituirii domniei sale. Gestul meu este unul de onoare fără vreo conotație politică”.
Într-un dialog, Augustin Buzura mi-a făcut o mărturisire similară cu întâmplarea lui acolo, sub cerul de la Cotroceni. Îmi declara: „Am aflat o veste care ar putea fi năucitoare, dacă n-aș cunoaște moravurile locului, incultura, diletantismul și totala lipsă de respect pentru orice valoare. Profesorul Radu Deac, creatorul unei adevărate școli de chirurgie pe cord, un performer de talie internațională, unul dintre puținii care ne-au rămas, a fost pe bună dreptate decorat de președintele Traian Băsescu. La ieșirea de la Cotroceni, profesorul Radu Deac a aflat cu stupoare, la telefon, și cealaltă față a decorației primite: tocmai a fost schimbat de la șefia Clinicii de Chirurgie Cardiacă din Târgu Mureș. O clinică de mare performanță, pe care a ridicat-o într-o țară unde, de o vreme încoace, nu au ce căuta cei care doresc binele. Profesorul Radu Deac este primul, dintre cei patru medici, cărora le datorez viața la propriu”.
Acest text nu l-am scris ca o morală pentru un timp încurcat, în care marele prozator a fost actor, ci ca o mărturisire a unui intelectual, membru al Academiei Române, un scriitor care a marcat proza postbelică românească, ci ca o fotografie a unui timp, cu liderii lui cu tot. Fiecare dintre cititori poate adăuga, dacă știe mai multe decât mine. Și să nu uităm că marele scriitor s-a născut la Berința, în 22 septembrie 1938. Despre opera lui s-au scris articole și cărți. Am reținut aprecierea criticului literar Cornel Ungureanu: „Pentru Augustin Buzura contează adevărurile mari”. Romanele și publicistica stau mărturie.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025