Soarele nu răsărise încă, iar frigul nopții, care abia trecuse, zăbovea încă în aer. Lumina felinarelor se reflecta pe asfaltul ud, iar Eliot avea impresia că nu se trezise încă din coșmarul pe care îl avuse în acea seară. Era prins în capcana oglinzilor care nu aveau ce să reflecte în afară de lumina ce inunda camera. Iar el mergea la nesfârșit, cu pasu-i alert și nesigur, către o destinație care nu părea să aibă nume sau chip. La fel mergea și acum pe străzile orașului care se împleteau și încâlceau spre vechea ceasornicărie a bunicului său.
Pe ușă îl aștepta agățată, udată de ploaie și îndoită de vânt, o hârtie pe care cerneala scria: „Ordin de evacuare”. Eliot nu era surprins, nici confuz, nici speriat. Ianuarie era a treia lună în care nu reuși să-și plătească chiria, iar el era deja recunoscător că proprietarul nu îi ceru banii la sfârșit de an sau chiar de sărbători. Se cunoștea de multă vreme cu proprietarul. Era un domn în vârstă, la vremea lui profesor, care știa prea bine cât de amară pare viața când ești student, și singur, și fără bani.
Ceasornicăria era singura moștenire a lui Eliot de la bunicul său. Își petrecuse mare parte din copilărie în preajma lui, înconjurat mereu de sunetul acelor de ceas. Nu știa să aibă alte talente sau deprinderi în afară de ce îl învățase acesta și, cumva, nici când zilele-i erau atât de grele, n-avea putere să renunțe. Crescuse mereu conștient de trecerea timpului și de ireversibilitatea acestui fapt. Până la o anumită vârstă, îl obseda ideea unui viitor perfect planificat, cert. Însă pe măsură ce nisipul din clepsidră cădea pradă gravitației, el se dovedi tot mai nepotrivit pentru propriile sale planuri. Nu avea inteligența sau precizia să fie doctor, după cum și-ar fi dorit mama sa, nici puterea și curajul unui soldat, după ta-su’, iar el nu știa ce era menit să facă, doar că voia să aibă succes.
Acum timpul trecea fără rost. El nu-și putea imagina nici măcar ziua de mâine fără să nu îl cuprindă disperarea. Nu mai vedea folos în propria sa existență, nici speranță, nici vreo bucurie.
Clopotul ruginit se scuturase atunci când cineva deschise ușa. Era o femeie înaltă și subțire ca o creangă de măslin, cu părul auriu fluturându-i deasupra umerilor. Paltonul negru îi cădea greu pe umeri, acoperind-o toată. Împinse ușa în urma ei și se apropie agale de biroul lui Eliot. El era, într-o oarecare măsură, surprins de apariția femeii. Nu putea spune ce, dar era ceva legat de ea care o făcea diferită de clienți săi obișnuiți, dacă nu de toți oameni pe care îi cunoscuse el în oraș. Nu își putea da seama, nici după haine, nici după felul în care îi era îngrijit părul, de situația financiară a femeii. Nu i-ar fi putut ghici, nici cu ajutorul duhului din lampă, vârsta. Poate că era vreo elevă de liceu cu un ceas de mână. Poate că era una dintre acele doamne care caută să vândă sau să repare ceasul de buzunar al răposatului ei soț. N-ar fi ghicit.
Însă ce îl făcea pe Eliot nesigur de situația în care se afla era privirea ei. Nu putea vedea nimic în spatele ochilor ei albaștri. Lumina LED-urilor din atelier se reflecta în ei asemenea oglinzilor din visul lui. Pentru câteva momente, Eliot nu mai înțelegea ce se întâmplă. Nu știa dacă doar acum se trezește din vis sau dacă adoarme din nou sau dacă s-a întâmplat ceva real până acum. Era confuz și, din senin, copleșit de oboseală și nu își putea lua privirea de la ochii ei.
Femeia își desfacu primul nasture de la palton și își vârî mâna dreaptă înăuntru, scoțând mai apoi la lumină un ceas vechi de perete, mai vechi decât oricare altul pe care Eliot sau bunicul său l-a deținut. Rama de metal era împletită în spirale dese și mărunte, unde oricine îl curățase de rugină anterior nu ajunsese. Era, Eliot n-avea nicio îndoială, un obiect vechi și valoros, pe care el, în pragul falimentului, nu își permitea să îl cumpere.
– Îmi cer scuze, începu el, însă femeia se îndrepta deja spre ieșire.
Eliot privea, perplex, la obiectul din fața sa. Un ceas de perete rotund, cu rama metalică ruginită și ace care stăteau pe loc.
Andra MÂNZAT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025