În grădina bătrânului apăruseră pomii din care creșteau lacrimi.
Pomul lacrimofer, căci așa i se spunea, ajungea să întreacă la înălțime orice alt copac din jur. Iar pe la începutul fiecărei luni, indiferent de anotimp, crengile sale abia mai făceau față mulțimii de lacrimi care, atunci când se coceau, de-ndată se desprindeau și cădeau, formând un covor umed, din care ieșea o brumă stacojie.
– Da, lacrimile, cum ne tot spunea bătrânul acesta singuratic, parcă picat printre noi de pe altă planetă, pe lângă livada căruia poposeam ori de câte ori veneam dinspre râul Visa, sunt fructe destul de moi și de dulci. Uite, ia și gustă!
Se apleca, spatele îi scotea un sunet de lemn uscat, frânt în două, apuca o lacrimă cu una dintre mâinile cam aspre și înnegrite, precum coaja trunchiului acestor pomi, o ștergea pe toate părțile de șorțul slinos pe care-l purta tot timpul și mi-o întindea destul de prevăzător.
Apucam lacrima, o țineam câteva momente în palma tremurândă. Apoi, o întorceam pe toate părțile. La atingere părea un glob de sticlă, din acelea cu care, în copilăria mea, mă urcam pe scară până sus, aproape de vârful bradului și încercam să-l agăț pe una dintre ultimele crengi. Nimeni să nu ajungă la ele, nici măcar vântul care pândea viclean pe la ferestre.
Cum apucai o lacrimă căzută din pom, se-ntâmpla, mai rar ce e drept, să se deschidă pe suprafața ei un mic orificiu din care să iasă capătul unui telescop. Dacă priveai prin el, ajungeai să explorezi cosmosul din interiorul lacrimii, format din zecile de galaxii ale tristeților sau ale bucuriilor dintotdeauna. Atât mai adăuga bătrânul, trăgându-ne cu ochiul. Pleoapa acestuia aducea cu o bucată dintr-un pergament.
Uneori, fructul lacrimii avea dimensiunea unui măr. Apucam să mușc de câteva ori din el și nu mai rămânea nimic. Parcă mușcam dintr-un bulgăre de zăpadă caldă, chiar încinsă.
Bătrânul nu era din aceste locuri. Se născuse, copilărise și-și trăise cea mai mare parte din viață prin alte locuri, într-o zonă, cum ne tot spunea el, în care câmpiile, la maturitate, își făceau stagiul militar în armata munților. După această experiență, deveneau munți în toată regula.
Când pomenea de locul său natal, ochii i se măreau ca două oglinzi cam întunecate, pe care le găseai în castelele părăsite. Atunci, din iarbă, mai multe lacrimi, de diferite mărimi, se ridicau, pe rând, se-nălțau în aer și, crescându-le aripi de libelulă, zburau lin până ce se lipeau ușor de ochii măriți ai bătrânului. Acesta parcă nici nu le zărea, fiind prea absorbit de propriile gânduri, încât nimic din ce se-ntâmpla în jur nu merita să îi rețină atenția.
În tinerețe, când a ajuns prima dată în locurile acestea, purta o cămașă albă, o pereche de pantaloni tare ponosiți, iar în picioare încălțase niște ghete aproape sfârtecate de lungimea drumului și de capcanele acestuia. Întregul său avut îi încăpuse într-un geamantan negru în care, pe lângă obiectele personale, se găseau cele câteva zeci de săculețe în care existau niște semințe ciudate.
Cei care îl văzuseră în acea seară coborând în ritmul său dealul gării, sosind cu ultimul tren al acelei zile, își aminteau și-acum de tânărul de altădată, pășind domol, cu capul plecat, cu o privire și cu un chip parcă spălate cu cenușă. Trăgea însă cu spor acel căruț care scotea un sunet de rugină al roților, regulat și subțire ca un plâns al uneia dintre ielele pierdute în pădurea din preajmă.
Multe fete îi ieșiseră în cale în timpul anilor în care se așezase și își făcuse un rost în locurile noastre, însă el nu avusese ochi pentru nimeni, în afara livezii pe care o ocrotise ca pe o iubită care îi rămăsese veșnic mireasă.
Își cumpărase căsuța cam dărăpănată, nu departe de locul în care ulița Strigoiței urca de-a dreptul la cer. Însă, în ciuda aspectului de ruină al căsuței, îl fascinase încă din prima clipă întâlnirea cu livada întinsă și cam goală. Pe loc, apoi, hotărâse că acolo avea să-și ducă restul zilelor. De altfel, nici nu încercase să aducă mari îmbunătățiri locuinței. Ea arată și acum ca în acele vremuri de demult. O întreținuse doar atât cât să reziste și să nu se prăbușească peste el.
Singura lui preocupare a fost și este cea de cultivator al acestei specii de pomi, lacrimoferii. Cum și cu ce bani cumpărase casa și livada de la o văduvă de război care, în tinerețe, făcuse și pe moașa satului, nimeni nu știa să spună! Și, mai ales, cum de pomii aceia ciudați ieșeau tocmai din pământul de acolo și nu din alte locuri ale satului. O fi un pământ blestemat sau, dimpotrivă, binecuvântat! O enigmă care le dădea mare bătaie de cap celor din jur.
După prima recoltă îmbelșugată de lacrimi, într-adevăr urmaseră altele și altele, de-a lungul anilor. În zilele de târg, omul împrumuta o căruță cu cal de la vreun sătean cu care se avea bine, o încărca de rodul lacrimilor și pornea cu ea la târg. De acolo se-ntorcea, în faptul serii, cu ea goală. Însă, se mai întrebau cei din jur, cât putea să câștige pe astfel de fructe? Cine oare dorea cu adevărat să le simtă gustul dulce sau amar, mai ales pe cel amar?!
Oare mai existau și alții ca el, care să facă și să trăiască de pe urma unui astfel de negoț? E drept că în lume, mai ales în ultima vreme, se plângea tot mai des, din tot felul de pricini.
Aceste fructe căpătaseră, mai ales în ultimul timp, un gust dulce și răcoritor, altele, tot unul dulce, însă mai fierbinte și mai înțepător. Și parcă gustul din urmă le rămânea unora în memoria olfactivă mai multe zile, fapt care a dat naștere melancoliilor de tot soiul, încât nu ar fi cu mirare să apară și niște pomi din care să crească fructele melancoliilor.
Într-o noapte însă, toată livada îi luase foc din senin. Flăcările cuprinseseră fiecare copac, însă nu îl mistuiseră, căci de-ndată se înălțase la cer. În câteva minute, zeci de torțe aprinse se zăreau pe cerul întunecat. Cercetările efectuate zile-ntregi după o asemenea nenorocire nu au dat de urma vreunui suspect care să fi pus focul intenționat. Pur și simplu, toți acei copaci se aprinseseră de la sine! Focul provenise din interiorul lor.
Bătrânul a zăcut la pat o săptămână-ntreagă, după aceea. Livada arăta ca un crematoriu încă pulsatil, deci viu, și se ridica tot spre cer, din tranșeele negre ale arsurilor care o brăzdau în lung și-n lat, un parfum intens și înțepător. Imediat, bătrânul recunoscuse în el izul durerii, care îi era atât de familiar încă din vremuri tare îndepărtate.
Atunci, pentru o bună perioadă de timp, cum îi arseseră absolut toți copacii, nici urmă de lacrimă nu s-a mai zărit în acele părți.
În una dintre nopțile trecute, câțiva copaci doldora de fructe se înălțaseră din nou la cer. Întâi, pe rând, se luminaseră de parcă ar fi adăpostit în interiorul lor câte o lampă. Apoi, începuseră să se miște de parcă vreo mână invizibilă îi zguduia și încerca să-i smulgă din pământ. Și s-au desprins, până la urmă, luându-și, cu un calm întunecat, zborul.
În timp ce pluteau în aer, se auzeau sunetele neîntrerupte ale unor clopote îngropate parcă-n adâncul pământului. Bătrânul era pe prispă, fiindcă fusese o zi de vară înăbușitoare și încă se mai simțea în aer simfonia arșiței. Abia se liniștise, când a zărit ciudata transformare din jur și înălțarea la cer a copacilor cărora urma, chiar de-a doua zi, să le culeagă rodul. Nu-și mai amintea dacă era trist că pierduse prilejul unei recolte consistente de lacrimi, crengile, în perioada aceea, erau aproape la pământ de atâta rod, sau pentru că nu avea să-și mai vadă niciodată pomii, cel puțin nu pe lumea aceasta!
Rămăsese însă și mai mâhnit când realizase că toți acei copaci se preschimbaseră în stele odată ajunși în cer.
Și acum mai existau acele stele, spunea bătrânul cu vocea sa melancolică sau doar tristă, sunt stele cărora le-au rămas crengile pline cu lacrimile de atunci. Doar că, de aici, de pe pământ, nu se pot zări. Sunt stele, de asta era sigur bătrânul, care nu vor cădea niciodată.
Savu POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025