„Fără oameni simpli nu există oameni mari.”
(proverb japonez)
Am un obicei. Atunci când ajung într-un spațiu aglomerat, mă retrag într-un colț și observ oamenii din jur. Sunt atent la detalii cum ar fi: ce și cum vorbesc, comportamente, gesturi, ce transmit prin limbajul corporal.
Cel mai mult mă fascinează persoanele simple, de la țară, care sunt nevoite să părăsească calmul vieții rurale și sunt prinse în vârtejul orașului, cu locuitori care nu au timp și care se grăbesc de parcă peste câteva ore va fi sfârșitul lumii.
Pur și simplu îi ignor pe parveniții care au impresia că pot obține orice doresc prin sistemul relațional realizat, prin favoruri dezonorante ori prin mită. Îi evit, deoarece, atunci când îi întâlneam, simțeam cum o durere surdă îmi măcina trupul, ca o mare care lovește țărmul, și îmi venea să mă dizolv în aer ca și cum aș dispărea. Am decis că nu merită să mă opresc nici măcar pentru o clipă cu privirea asupra lor. Cine dezvoltă o relație curată, cinstită nu abuzează de ea.
Sunt „cardiac”, cum spun cu mândrie cei bolnavi de inimă, de parcă ar face parte dintr-un club select. În urmă cu ceva timp mă aflam în holul de la etajul patru al Institutului de Boli Cardiovasculare pentru o examinare de rutină. Holul fusese transformat în spațiu de așteptare și o mulțime de oameni se agitau cu documentele în mână. Mi-am anunțat prezența asistentei de la ușă, spunând problema pentru care m-am programat și m-am retras lângă scări pentru a-i privi pe cei care se aflau acolo. Astfel, timpul trecea mai ușor. Din furnicarul de oameni, unii erau bolnavii care stăteau pe puținele scaune aflate în hol sau rezemați cum puteau de pereți, ceilalți erau însoțitorii acestora. Mulți erau încordați, cu privirea fixă la ușa de unde ieșea din când în când câte un medic rezident, care prelua documente sau bolnavi, ori câte un doctor care simțea nevoia să vorbească direct cu pacientul consultat pentru a-i comunica concluziile.
„Aici este curent!” constată o femeie aflată pe o banchetă situată sub geamul larg deschis. „Lasă! Mai bine așa decât să murim de cald” îi răspunse vecina de lângă ea. „Uite! Mută-te acolo!” continuă, arătând spre un scaun liber, aproape de mine. Prima femeie se ridică și se așeză imediat. Scaunul indicat ca fiind liber se ocupase deja de către un pacient îmbrăcat într-o pijama cu dungi verticale, bleu deschis. Pantalonii aveau manșetă și se sprijineau pe papucii din plastic. Toate erau noi, cumpărate special pentru această ocazie. Își băgă mâna în buzunar și scoase „mobilul”, pe care începu să-l butoneze stângaci. Mai toți cei din hol foloseau telefonul pentru a face să treacă timpul mai ușor. Pentru mine, de-abia asta era plictisitor.
Când am crezut că nimic nu mă va interesa, privirea îmi fu atrasă de o femeie care avea o paporniță mare din lână vopsită în roșu și în care tot cotrobăia. N-avea în ea decât documente. M-am gândit că probabil căuta ultima scrisoare medicală pentru a i-o arăta medicului. Ușa se deschise și un tânăr cu accent de moldovean (mă refer la Republica Moldova, nu la regiunea României) strigă: „Agripina Pălaie!”.
„Io mi-s!” răspunse femeia în vârstă, îndreptându-se de spate.
„Documentele, mamaie! Ce te doare?” încercă medicul să fie cât mai apropiat de ea.
Femeia scoase un dosar destul de gros și-l puse în brațe bărbatului din fața ei. Acesta îl răsfoi rapid și cu toate acestea am apucat să văd că erau diferite contracte cu ștampilă notarială. Vizibil derutat, rezidentul o întrebă pe femeia care continua să caute în desagă: „Ce-s astea, mamaie? Eu voiam niște documente medicale.”
„Dar alea ce sunt? Că alea mi-au mâncat sănătatea, maică! Și alea o să mă bage-n mormânt!” îi răspunse femeia.
Într-un final, bătrâna găsise ceea ce o interesa. Știa foarte bine ce documente îi trebuie. Îl folosise pe doctor doar ca ajutor, suport pentru dosare, căci încercase să caute ce avea nevoie înainte de a veni acesta. Nu mai auzeam dialogul lor, însă mă gândeam încă la replica ei.
Câtă dreptate avea Agripina!
Cătălin BOGHIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025