Autor al unei opere poetice însumând un număr de aproape treizeci de volume, Echim Vancea exemplifică perfect condiția și soarta poetului aflat „la marginea marginii” lumii literare, departe de locurile unde se fac și se desfac ierarhii. Deși spune mult, răspicat, tăios și profund, autorul nu reușește, sau reușește greu și puțin, să-și facă auzită vocea. Ducând în spate o viață de lupte, mai mult sau mai puțin glorioase, cu sine și cu vremurile, poetul își așteaptă, precum leul rănit, sfârșitul „pe malul umed și rânced al apei care curge de la Nord la Sud” (apa mea!), cuprins nu de tristețe sau de deznădejde, ci de o resemnare împinsă spre exasperare în fața neputinței de a i se opune, totul fiind un joc al destinului, al locurilor sau o bătaie de joc a condiției de locuitor al acestui spațiu. „Destul de departe-i marea” spune el în Fragment insidios. Poetul este nevoit – fără a fi condamnat – să înfrunte „întunecimea blestemelor care caută să mă îngroape”, trebuie să rămână pe malul acelei ape întunecate și clipocitoare unde, „în umbra turlei necredincioase / limba clopotelor tace ocolind întunericul”.
Atmosfera cărții este una sumbră, grea, apăsătoare, plină de reflecții crude și de trăiri apropiate de coșmar și de groază, cuvinte pe care poetul le rostește cumva senin, fără a da senzația că spune ceva neobișnuit. După părerea mea, volumul acesta este cea mai bună, mai bine scrisă și mai consistentă carte de poezie a lui Echim Vancea, poetul născut la Nănești, loc cu o atmosferă specială. Un boem în felul său între boemii vremii, Echim Vancea a fost referent la Casa de Cultură din Sighetu Marmației, contribuind la organizarea multor ediții ale cunoscutului Festival Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației. A fost apoi bibliotecar și director al Bibliotecii municipiului Sighetu Marmației, după care s-a pensionat și s-a retras la Câmpulung la Tisa, în condiții de sănătate nu prea strălucite.
I-am spus telefonic, după primirea cărții, că La marginea nicăierului (Editura Mantaua lui Gogol, București, 2025) mi se pare a fi capodopera sa și mi-a răspuns că, pentru el, cea mai bună carte de poezie a sa este Fotografie după un original pierdut, cu care a debutat editorial în 1990. Am în bibliotecă multe dintre cărțile sale, va trebui să recitesc acel volum, pentru că autorul intuiește sau știe mai bine decât cititorul valoarea fiecărei cărți pe care a scris-o. Volumul publicat acum, plin de substanță poetică, ar merita, cred, ca o reparație morală, un premiu literar important, dacă până acum s-a trecut cu relativă ușurință peste celelalte volume.
Tonul general al poemelor este unul expresionist, volumul captează tocmai prin această atmosferă sumbră, densă, fără fasoane și ocolișuri creată de autor, prin precizia, dar și prin sugestia construcției poemelor, fără cuvinte în plus, fără zorzoane lirice goale de conținut.
Noaptea, întunericul, ploaia, piatra, zidul, marginea, apa neagră, mucegaiul, iarba, vegetația râncedă, putredă, „crângul de oase”, „băltoaca nopții”, melcul paznic, moartea, mormintele nu sunt recuzite de spectacol, ci realitățile palpabile ale fiecărei zile, iar poetul face ca toată această atmosferă apăsătoare să devină oarecum suportabilă pentru cititor, tocmai prin sinceritatea și lipsa de menajamente și de ornamente ale poetului. „Tata noapte”, ca o contrapondere a cunoscutei sintagme „mama noapte”, este stăpânul absolut, lumina este doar o fațetă a lui, el este ordonatorul final al lumii. Moartea este, într-un fel, secundară, deși mereu prezentă, avatarurile curgerii spre această margine definitivă a lumii și a vieții umplu acest spațiu și-l conștientizează așa cum este, nefardat, chiar dacă „târfa bătrână / stă pitită sub scara ce duce la malul Styxului”, iar el „a învățat pe de rost jocul de-a răposatul” (cândva am visat că există îngeri).
Atmosfera apăsătoare a cărții este echilibrată de modul inteligent în care folosește discursul și abordarea poetică, cu momente de înălțimi lirice, pline de metafore, sintagme, expresii și sugestii care dau, în final, măsura artei unui poet plin de har. Așa, de exemplu, în Sărbătoare în Septentrion, marginea lumii este străjuită de sălbăticie, dar nu una oarecare: „sălbatică-i încă această casă singuratică / luptându-se cu tăcerea /o vrajă putredă cade de pe acoperișuri”. În cuvântul scris cu litere mutilate se întreabă „dacă doare moartea”, iar în pe un zid de piatră…, poetul vede în „băltoaca nopții” că „locul meu este fără de loc / o urmă a celor fără urmă”.
Cele trei capitole ale cărții, „Copacul care și-a pierdut liniștea”, „Vise la capătul somnului” și „Nu mă spuneți morții”, formează un întreg aflat sub imperiul trecerii definitive, iremediabile, coerent și convingător, fără să dea impresia de morbiditate cititorului, în orice caz nu de exacerbare, care să insemineze groază și spaimă.
Poetul și criticul literar germano-român Christian W. Schenk spunea, printre altele, în recenzia pe care i-a dedicat-o volumului în pagina de Facebook a Cenaclului poetic „Schenk”: „La marginea nicăierului nu este un titlu decorativ. Este o adresă. Fără poștaș. Acolo locuiește această poezie. La marginea unui loc care nu mai vrea să fie loc. La marginea unei vieți care și-a pierdut centrul, dar nu și vocea. Iar vocea aceasta, când nu se împiedică în propria ei noapte, spune lucruri dure, scurte, necesare. Nu este o carte comodă… Echim Vancea scrie altfel, cu cenușă în palmă, cu frica în casă. Cu tăcerea mergând după el. Și cu Dumnezeu pe care are curajul să-l roage să nu mai zâmbească. Asta nu e puțin. Asta e poezie”.
La marginea nicăierului este volumul unui poet de forță, care dă obișnuitei spaime de moarte o abordare lucidă, curajoasă, cu viziuni metafizice, pe un ton expresionist, dar personal, fără a paștișa, păstrându-și și consolidându-și stilul din volumele precedente, un poet din Nord, de la margine, dar în mijlocul poeziei contemporane.
Nicolae SCHEIANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026