De părintele Eugen Barz mă leagă amintiri diafane. Eram în școala primară când a ajuns, din depărtări clujene, la parohia unei comune din Bărăgan. Nu îmi amintesc câți ani a slujit acolo. Nici dacă, în 1985, l-am lăsat în Vâlcelele sau era deja protopop al Călărașiului. Doar că tata (pe atunci, director de școală) a îngăduit, în anii mei timpurii, din considerație pentru acest preot, să merg la denii și să mă dau pe sub masă.
Peste putință, la vremea aceea, să intuiesc în părintele Barz (îi spuneam Barză, nedumerită de acest masculin care-mi părea greșit) mrejele unei lirici autentice! Le-am descoperit foarte curând, pândindu-i, cu febrilitate nocturnă, postările pe Facebook.
***
Esențele liturgice din lirica acestui preot-poet mi-au părut firești. Tematica largă însă, răsfirată din relația omului cu sacralitatea și exprimată, adesea, în antinomii argheziene (tăgadă – credință, bâjbâială – revelație), seva metaforică și metafizică m-au lămurit că poemele lui Eugen Barz ies din canonul religios. Iar scenele cotidiene, subordonate unui lirism confesiv cu vibrație înaltă, sau aducerea hieraticului în cotidian, într-un discurs postmodern (uneori, polifonic, ca în Întrebările noastre căzute), mi-au lărgit uimirea.
Volumele sale din anii din urmă nu le-am citit. Nu încă.
Cele 36 de trepte bilingve, pe care autorul a avut generozitatea să mi le trimită tocmai din Parla (Spania), au fost un dar al acestei ierni. Le-am urcat, două-trei pe seară, cu revelație, cu neliniști, cu fior lirico-serafic.
În câteva texte, am întâlnit prospețimea expresionismului blagian. Doamne-al blândei lumini, de pildă, este o pledoarie pentru întoarcerea la „fratele vânt care aleargă prin livezi și prin inimi”, la „sora pasăre”, la „livezi”, la „pasul desculț”, la „frunză” și la acel „Da” care înseamnă „blânda lumină” aplecată „peste marginea lumii” de un Dumnezeu – „comoară ce nu ruginește pe pământ”.
Sunt fericit îmi pare o revelație a celui care s-a descoperit, frenetic, sămânță dumnezeiască: „Al tău sunt, Doamne, / șifonat de vânt / purtat de nori / […] / îmbrățișez copacii al căror nume nu-l știu / și-mi închipui că Tu râzi undeva…”.
În M-ai îndemnat să merg, am simțit imboldul de-a îngenunchea a mulțumire în fața destinului și a unei lumi sacralizate: „Doamne, nu sunt decât lut, / frământat cu sânge și suflare, / scânteie aprinsă în mâna Ta! / Strig și pământul se face leagăn / și munții răspund cu glas viu…”. Iar în Semănătorul – aparent, o pastorală –, imuabilul univers germinativ, necontaminat de vreo umbră citadină: „Mai întâi mi s-a dat o mână de semințe / […] / Am șoptit o rugăciune și atunci a început să plouă / cu bucăți mici de soare, am semănat grâu și maci. / Grâul s-a înălțat ca un cântec sobru, / macii înfumurați s-au prins în roțile norilor / și au început să strige după mine. / Am aplecat capul. În fiecare spic creștea o inimă ușoară / care bătea cu rost…”.
Majoritatea treptelor pe care Eugen Barz le urcă, de mână cu cititorul, sunt niște spovedanii ale omului contemporan – un Mare Înstrăinat care se caută în amintiri fragede ale copilăriei: „Dansul acela, când sar de pe un picior pe altul, / e tot ce-a mai rămas din copilărie” (Tot ce mi-e rușine să scriu), într-o seară de taină, când „rana se face rugăciune”: „În ceasul acesta, Doamne, fă-mă privirea Ta!” (Trupul Luminii), într-o „noapte de început / […] / mai blândă decât zorii”, revelatorie pentru nețărmurirea iubirii divine: „Iar inima Lui era un cer fără margini / și îndată clipa s-a făcut veșnicie / și m-am cufundat în El…” (Cântarea sabiei) ori în remininiscențe ale credinței căreia zgura cotidianului i-a pus o zăbală îngreunată de frica înstrăinării de sine și de Dumnezeu: „Plec cu credința că pășesc prin mine / las urmele să mă caute / în viitor / Bagajul meu e frica / sub forma unei litere nearătate, / copilul din fotografie e întrebarea / pe care am uitat s-o pun cerului. / Rădăcinile mele nu mai au sol, / doar spațiu și cresc numai în sus / ca niște gânduri arborescente…” (În biserica – pădure).
Cred că această zgură a cotidianului este un laitmotiv al poeziilor lui Eugen Barz, pe care le deschide cu povești liricizate despre rătăciri în plăceri hedoniste: „Tu ne-ai făcut liberi în duh, / dar noi am ales pereții de oglinzi / să ne vedem fețele liniștite, / în loc să-Ți căutăm chipul pe cer / […] / Ah, omul, prunc al veacului de plumb / în zori cere azimă. Iar seara, confort / refuză pustia, dar vrea minunea / fără să calce vreodată desculț prin focul cre-dinței…” (Să nu simt lanțul), în ignoranță sau în conștientizări amare: „Doamne, noi nu mai plângem / nici când pietrele se dau la o parte din drum, / nici când sângele curge liniștit ca o apă seara. / Am învățat să ne lepădăm fără să ne fie teamă că ne vezi, / nu avem curtea aceea cu foc, / nici privirea Ta care trece prin oase, / dar avem gura care jură că nu te-a cunoscut…” (Privirea care trece prin oase).
Cum conștientizarea este primul pas către o trezire la viața dinlăuntru, majoritatea poemelor se încheie, dacă nu prin revelația atotputerniciei dumnezeiești, măcar pe treapta înaltă a rugăciunii nădăjduitoare: „Nu ne lăsa cu inimile de piatră, / fă-le nisip, fă-le pulbere, fă-le scrum / și suflă în ele / până vor arde de dor după Tine. / Iar ochii, Doamne, / îi vrem înapoi / îi vrem vii / îi vrem ai Tăi, / ca să putem spune măcar o dată / cu inima eliberată de frică / Aliluia!” (Privirea care trece prin oase).
Iar când rugăciunea dizolvă până și pliurile încurcate ale visului, tăcerea groasă devine, inevitabil, un semn perceptibil: „M-a visat Dumnezeu într-o dimineață / și n-am știu ce să-I spun / […] / I-am zis: Doamne, dacă mă mai visezi vreodată, / fă-o când sunt cu ochii deschiși / să știu și eu că sunt viu. / Iar El m-a atins cu degetul pe frunte / și mi-a lăsat o rană caldă…” (M-a visat Dumnezeu).
Uneori, noțiuni abstracte capătă formă. Se materializează într-o senzație sau într-un interlocutor. De pildă, tăcerea: „Și Domnul mi-a vorbit în tăcere, / Iar tăcerea lui nu doare” (Tăcerea Lui nu doare) sau credința, în poemul omonim: „Nu-ți rămâne decât să te îmbraci / în pielea mea ca-ntr-un veșmânt, / i-am zis credinței, / să locuiești tăcută în mine / în timp ce lumea se miră / de adâncul privirii mele / și nu știe că tu ești cea care vede”.
Sunt, firește, și trimiteri la scene biblice, precum Crucificarea sau Învierea: „De-acum, nu mai e Mesia / e doar o umbră lungă, / căzând peste Golgota / ca o ușă trântită peste veșnicie…” (Doar o umbră) sau la mielul pascal, în poemul parabolic Același vis: „În ziua aceea preotul n-a mai venit la biserică / în locul lui un miel s-a pus în genunchi în altar / și a început să se roage. / Nimeni n-a râs, nici măcar vântul / care de obicei nu iartă nimic. / Bărbații își uitaseră numele, / se chemau cu privirea, / să nu strice liniștea care stătea întinsă ca fânul la uscat, / iar mielul spunea ceva despre un înger / ce se juca dimineața pe acoperișul bisericii…”
Oricât de vizibil este mesianismul celor 36 de trepte, mai cu seamă, în arte poetice (bunăoară, Din poarta poeziei sau Ultima coală de hârtie din lume), oricâte trăiri contradictorii se simt, multiplicate, în discursul fiecărui eu, Eugen Barz rămâne un poet de interior. O voce distinctă, rotunjită prin iubirea pentru Dumnezeu, pentru semeni și pentru inefabilul poeziei. Nu am dibuit în niciun vers semeția sacerdotului care pledează pentru credință prin sfaturi discursive ori prin avertismente dogmatice, fie ele adăpostite în metaforă. Dimpotrivă. Vocea de raisonneur nu incriminează, nu judecă, nu emite avertismente sau sentințe. Doar observă, îngrijorată, rătăcirile, slăbiciunea, primejdia neantizării. Și arată, subtil, Calea.
Întrezăresc ceva din acest (meta)EU în pustnicul care, „cu o mătură de nuiele, șterge norii de pe cer, convins că praful e de la rugăciunile neterminate și care știe că liniștea cântă / mai tare decât tunetul, / iar în restul zilei, doarme sub nuc / și visează că e un dumnezeu mic / cât o frunză care nu face minuni, / apoi privește oamenii și le numără pașii” – Un bătrân urcă dealul. Sau, mai degrabă, în forța iubirii, O funie cu noduri care se plimbă, de la un om la altul, „ca o haină de care nimeni nu se mai întreabă cine a cusut-o mai întâi / sau ce inimă a înmuiat-o cu acul, căutându-se pe sine printre sufletele noastre”.
Elena Ruxandra PETRE (ILIUȚĂ)
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026