Multe dintre lucrurile lumii, chiar dacă nu toate, sunt explicate prin invocarea unor pasaje din Biblie. Astfel, în Cartea Judecătorilor (12, 5-6), la un moment dat se face referire la conflictul dintre două populații, în cadrul căruia unii, pentru a-i identifica pe ceilalți, se folosesc de cuvântul Șibbolet, pe care aceia nu-l pot pronunța corect, trădându-și apartenența genetică. Au existat și la noi astfel de situații când, într-o revoltă la Iași, grecii erau identificați după incapacitatea lor de a pronunța corect cuvântul brânză, ei rostindu-l brinza. Și în Cluj a fost folosit, după ultimul Război Mondial, același procedeu pentru a-i stigmatiza pe maghiari. Revenind la cazul clasic din Biblie, să amintesc că respectivul cuvânt reapare la un poet modern, din secolul XX, la Paul Celan, care își intitulează un poem chiar așa, cu infamatul cuvânt biblic, ortografiat după model german: Schibboleth (Edition Suhrkamp, 1979, p. 47). În felul acesta, poetul își afirmă identitatea sa ireductibilă, faptul că el este altcineva în mod definitiv. Că nu se va putea ascunde niciodată pentru că, într-o ultimă instanță, își va deconspira, cu voie sau fără voie, neapartenența la acel grup.
Originar din Cernăuți, orașul românesc interbelic, se ascunde pe timpul anilor războiului mondial la o fabrică de lângă Buzău, pentru ca mai apoi să activeze în București în trupele de ocupație ideologică a țării. Redactor, pentru scurt timp, la ziarul Scânteia, își aduce contribuția substanțial în cadrul tocmai înființatei edituri Cartea rusă. Cei care îi evocă anii cât a mai stat în țară sunt evazivi în a explica ce traduceau redactorii respectivi din literatura sovietică, fiind de presupus că, pe lângă câteva texte clasice, pomenite în evocări, ei fabricau mai ales o producție imundă de propagandă de adevărat război politic. Cele câteva declarații ale poetului de adeziune la dictatură sunt luate într-un sens propriu, ignorându-se un sarcasm al lui, mai ales când își afirmă prea fățiș aderența la comunism. În acest context, i-a fost acordată o importanță capitală poemului Todesfuge, un adevărat manifest antigerman, citat fiind mereu versul acuzator: …der Tod ist ein Meister aus Deutschland. Când, de fapt, capital este aici, în primul rând, titlul acesta: Todesfuge, Fuga morții, numai că fuga din cuvântul compus din germană nu este deloc banalul substantiv comun din română, ci face trimitere cu maximă incisivitate la compozițiile lui Johann Sebastian Bach, cu ale lui celebre fugi muzicale, inegalabile și de o puritate celestă, adresate direct lui Dumnezeu. Putem presupune că mai ales unui Dumnezeu german. Pe de altă parte, trebuie observat că acest poem este un psalm, unul paralel cu Psalmul 136 din Vechiul Testament, dezvoltând o situație similară până aproape de identitate cu cea din robia în Babilon a evreilor. Celor cărora li se cere să cânte nu vreun cântec oarecare, ci chiar cântecul despre Sion, iar ei sunt într-o țară străină, sunt robi într-o țară străină, motiv pentru care aceia refuză să dezvăluie cântecele neamului lor. Dar nu a fost întotdeauna, ca sub un blestem existențial maxim, și Paul Celan în țară străină indiferent unde s-ar fi aflat, în Bucovina, la București sau la Viena, și poate cel mai străin în chiar acel Paris ce i-a fost fatal cu tot scandalul provocat de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza nu doar de un grosolan plagiat, ci și de o tentativă de viol? Și ce poate fi mai semnificativ în acest sens decât faptul că cel mai de succes roman din acei ani se numea LʼÉtranger?
În jurul lui Paul Celan s-a constituit, îndeosebi postum, o trupă de prieteni care i-a dirijat un profil anumit, bine orientat politic, rasial chiar, prin detalii și mai ales prin semnificative omisiuni. Însă el a fost un spirit mult mai complex și mai subtil decât lasă aceia mărturii. Un eveniment aparte, ce corectează destule prejudecăți, și profund lămuritor pentru biografia poetului a fost apariția substanțialei cărți: Ingeborg Bachmann / Paul Celan, Herzzeit, Briefwechsel, Suhrkamp Verlag, 2008, deci la foarte mult timp după stingerea din viață a protagoniștilor, iar acest titlu, Herzzeit, este o expresie decupată dintr-un scurt poem trimis de poet prietenei sale, ea însăși importantă poetă. Însă cartea cuprinde nu doar contribuțiile celor doi, ci și altele, scrisorile dintre Paul Celan și Max Frisch, soțul poetei, și corespondența acesteia cu Gisèle Celan Lestrange, soția pentru un timp a poetului. Aici, în corespondența dintre cele două doamne, sunt, din cea mai directă sursă, informațiile despre sfârșitul tragic al lui Paul Celan.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026