În curgerea timpului, strânși în stoluri, corbii prezentului ciugulesc ochii amintirilor într-un tumult de croncănituri disonante și zbateri de aripi. Gălăgia lor acoperă tăcerile lumii de dinainte – cu ritmurile ei lente și bine așezate. Nu ne rămâne decât să reconstituim, rechemând din memorie imaginile pe care acei ochi le-au văzut când nu erau încă străpunși.
În acest vacarm al uitării, poezia dominicanului Daniel Montoly se aude ca un contrapunct, un ritm străvechi, care refuză să se lase redus la un simplu zgomot de fond. Simfonie păgână adună sunete, imagini, voci și gesturi dintr-o lume care nu se lasă dematerializată de progres. Versurile lui Montoly nu se aliniază zgomotului contemporan, îl fracturează, cheamă la suprafață un timp dens, în care materia – pământul, apa, sângele, focul, respirația – încă mai are o voce: o partitură scrisă împotriva conformismului, în care fiecare poem funcționează ca o incantație, ca un act ritualic.
Evadat dintr-o realitate invazivă, poetul se cantonează în realismul magic specific literaturii latino-americane, înconjurându-se de spirite, de neliniști, de creaturi fabuloase și de forme primordiale: „sângele colorează / albul penaj al cerului / și îngropată în carne / aurora așteaptă obosită de mila loviturii / urmată de strigătul năucitor al vulcanului / ce răspunde neliniștit / la ofranda preotului” (Prevestirea eclipsei); „nimeni nu mai vorbește / în dialectul acela al păsărilor magice / ale căror pene de fulgere / își făceau cuib / în ochiul vulcanilor morți” (Spiritul muntelui); „apele / neliniștite / vociferau în adânc / o profundă prevestire” (Poemul).
Neliniștile poetului imprimă tensiune lirică, oscilând între onirism și psihedelism. Poezia este uneori un strigăt care începe încet, în surdină, grav, devenind apoi tot mai acut, ascuțit – alteori invers: „Din cealaltă parte / a strigătului neașteptat / ajunge la mine vocea liniștită / … / Dorința de a-l vedea înflorit / ca un trandafir, peste măruntaiele / unui cadavru” (Floarea cadavrelor); „am desenat în peșterile insomniei / animalul misterios / care mugea înăuntrul meu / ca umbra flămândă / a unui poem” (Arta rupestră).
În acest volum, termenul păgân nu reprezintă o poziționare împotriva vreunei religii, prin el autorul nu dorește generarea unei polemici religioase, nici a nostalgiei unui trecut mitizat, ci o energie anterioară instituirii oricărei ordini. El trebuie înțeles ca o stare care rămâne fără promisiunea unei mântuiri garantate. Din această perspectivă, setea timpului – „inextingibilă / de secolele care au batjocorit / truda ceasurilor” – nu reprezintă dorința de eternitate, ci confruntarea cu mecanismul prin care omului i se administrează finitudinea. Poetul – păgânul – refuză conceptul de consolare simbolică, „sfidând vârsta timpului”. Timpul nu oferă consolare, acceptarea cu luciditate a acestei experiențe poate duce la o formă de dezrădăcinare ontologică, o alunecare în inima întunericului („Am visat fără a vrea să visez / fiind absent / din vis”).
Simfonia nu este armonie, ci acumulare de tensiuni și contrarii. Simfonia păgână este și „cântul subversiv al frunzelor”, și ciripitul „păsărilor frânte”, și „sunete de clopote negre”, și „strigătul năucitor al vulcanului”, și „reverberația apei”, în contrast cu neliniștea care „dialoghează / frigidă, ca piatra / primului om”, cu „gurile rele / ale morții mele anunțate”, cu „muzica uitării tale”, cu „nemișcarea semănată de timp”.
Stabilit în Statele Unite ale Americii, Daniel Montoly locuiește de drept în Regatul Poeziei. Volumul bilingv româno-spaniol Simfonie păgână este o punte peste ocean, la fundația căreia traducătoarea Elisabeta Boțan, ea însăși o poetă cu o voce lirică deosebită, a muncit îndelung. Prin această punte, Editura Casa Cărților invită cititorul să asculte vibrația ritmurilor primare, emanate de conștiința unui poet risipitor de imaginar.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026