Editura Școala Ardeleană publică, în seria „Longseller”, una dintre cărțile de referință ale scriitoarei Grazia Deledda (1871-1936), Biserica Singurătății (2024). Născută în Nuoro, Sardinia, un sătuc între munți, „unde fetițele erau învățate să coase, nu să viseze” (Coperta 1), după patru clase elementare, Grazia Deledda a fost obligată să părăsească școala. Educația pentru fete era considerată inutilă. Se desăvârșește, învățând pe cont propriu și citind de-a lungul vieții din operele celor mai valoroși autori străini. E numai o rană la suferințele omenești. Spațiul Sardiniei devine un personaj privilegiat în cărțile sale, similar cu spațiul mioritic al lui Lucian Blaga. Publică prima carte la nouăsprezece ani, e fericită, dar familia o dezaprobă, oamenii șușotesc, preotul o condamnă, este batjocorită, umilită și criticată: „O femeie nu scrie cărți”. Dar ea scrie noaptea, când toată lumea doarme. Știe că trebuie să plece din sat pentru a-și urma visul. Îl întâlnește pe Palmiro Madesani, care crede în ea, o iubește și o sprijină. Pleacă împreună la Roma. I-a fost soț, agent literar și secretar.
În 1926 este onorată cu Premiul Nobel pentru Literatură. Luigi Pirandelo și mulți alți scriitori ai timpului se arată nemulțumiți pentru această recunoaștere acordată „unei gospodine din Sardinia”, cu educație elementară. În 1936 moare, aproape în anonimat, la Roma, dar este reînhumată în 1959 în Biserica Singurătății din Nuoro, din Sardinia natală. Cărțile ei se citesc constant în întreaga lume, devenind clasice și longseller.
Problematica abordată de Grazia Deledda este actuală și azi, iar felul în care convinge despre puterea care zace în om și mecanismele care o pot face să strălucească este nu numai convingător, ci și extrem de actual. Dumnezeirea este în om și avem acces la această zestre, spune Grazia Deledda. Ne trebuie curajul și tenacitatea de a ne descoperi, de a învinge tenebrele din lăuntrul ființei noastre și constrângerile pe care ni le pune în cale viața. Cărțile Graziei Deledda vorbesc despre Prometeul din om.
Romanul Biserica Singurătății (Școala Ardeleană, 2024, în traducere de Ștefan Damian, profesor universitar, editor, traducător, eseist, romancier, poet și Cavaler de onoare al Republicii Italiene pentru merite culturale) este romanul cu cel mai pronunțat caracter autobiografic al scriitoarei. În acest roman Singurătatea, Boala și Credința în propria ta Putere devin personajele cele mai pregnante. Maria Concezione, o tânără cusătoreasă dintr-un sat uitat de lume din Sardinia, află că este bolnavă de cancer, că moartea îi bate la ușă și că nu va putea avea copii. Misiunea de a face copii, aceea pentru care s-a născut, nu o va putea împlini niciodată. Povestea ar putea fi rezumată astfel: în primăvara vieții e bolnavă, pe moarte. Se închide în Biserica Singurătății din satul ei natal ca într-un coșciug. Aici se simte protejată de vânzoleala lumii. Apare feciorul cu ochi albaștri și cu părul de culoarea piersicii, care și-a găsit matca în Sardinia, după ce frigul din nord i-a măcinat oasele. Era cel mai frumos bărbat din regiune. Lucra cu ochii în pământ la construcția unui pod. Frigul din oase se scurgea în pământ. Când și-a ridicat privirea, era în fața unei biserici și a unei copile dumnezeiesc de frumoase. A început să dea târcoale bisericii de multe ori, apoi a intrat în căsuța parohială și a cerut-o în căsătorie. „Nu am timp de măritiș”, a răspuns fata. A fost de ajuns o picătură, pe sufletul lui zdrențuit. A căutat alinare în băutură și în îmbrățișările altei femei, a încercat să se sinucidă. Pretendenții roiau în jurul fetei bolnave. Aceștia știau că fata are bani și că nu va trăi mult, un bun prilej de îmbogățire ușoară. Ea rezistă: în sufletul ei este doar bărbatul cu ochi albaștri. Este anchetată de poliție și învinuită pentru dispariția bărbatului cu ochi albaștri. Tot satul, împreună cu autoritățile, îi cer fetei să îl convingă pe băiat să plece din sat, fiind singura cale să o uite și să nu își mai facă sieși rău. „Durerea bărbatului era mare și nu se putea spune cu vorbe; semăna cu muzica pe care Concezione o simțise izvorându-i din inimă, ca din adâncimile văilor; în primele zile ale iubirii, … dar plânsul bărbatului (de acum) era o melodie încă și mai adâncă, și mai puternică decât melodiile și cântecele de iubire, … era glasul bolilor trimise oamenilor de Dumnezeu ca să-i facă să guste, până la urmă, ca pe un premiu prețios, sunetul morții: era glasul durerii” (p. 221). După o cruntă zbatere, el înțelege că iubirea lui față de Concezione nu poate avea niciun viitor și de aceea o înfruntă: „Să fii sărac nu înseamnă să fii josnic. Cerșetor n-o să ajung niciodată! Vorbele lui cădeau rar, implacabile”. Concezione se bucură: „Băiatul de ieri a devenit bărbat, … a luat ceva din felul strămoșilor ei; tenace în ură și răutăți, dar și în iubire și în a face bine”.
Ana LUDUȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026