Absolventă a Facultății de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș- Bolyai” din Cluj-Napoca, pasionată de turism și de fotografie, Alexandra Mureșan este o voce surprinzătoare și în poezie. După ce a convins prin versuri publicate în Apostrof și în România literară, și-a zămislit debutul cu volumul Copiii din casa de dinainte (2025, Editura Charmides). Este o carte care își provoacă și cucerește lectorul de la prima vedere, întrucât propune un discurs liric intens și bine format, care a dospit suficient în atmosfera cenaclului literar „Steaua” din Cluj-Napoca și care poartă girul unor valoroși oameni de cultură: poetul Ion Mureșan, criticul Robert Șerban, artistul Pavel Șușară (aceștia semnează texte de apreciere ce se regăsesc în interiorul volumului). Și care mai are ceva în spate ce îl susține: un bagaj cultural bogat, care se reflectă în lirica Alexandrei Mureșan, căci se întâlnesc, la tot pasul, inserții culturale în versurile ei și fine asocieri între ideile poetice și acestea. Astfel, paralelismul dintre frigul interior, tremurul sufletesc și renumita creație plastică Țipăt a pictorului norvegian Edvard Munch în poemul Frison, fragmentarea discursului pentru a insera versurile unor cântece în limba engleză, raportarea la sfârșitul tragic al poetului rus Serghei Esenin în poemul Tentative, referințe din istorie, din artă, din mitologie – toate acestea potențează valoarea poeziei atât la nivel ideatic, cât și la nivel stilistic, expresiv.
Copiii din casa de dinainte poate fi privită și ca o atractivă carte-obiect de artă, întrucât viziunea lirică este dublată de cea artistică prin ilustrațiile lui Maxim Dumitraș. În prefață, poetul Ion Mureșan afirmă că „poezia Alexandrei Mureșan și picturile lui Maxim Dumitraș comunică printr-o stranie osmoză”. Prefațatorul remarcă erupția imaginației din ambele discursuri (liric și plastic) și contopirea într-un unic discurs artistic coerent, proaspăt și plin de culoare.
Lirica Alexandrei Mureșan are forță, are capacitatea de a ține cititorul într-o stare de vigilentă curiozitate, căci imaginile surprinzătoare și dinamice, confesiunile brute, tensiunile eului liric vin în valuri, fără a permite anticiparea dimensiunilor și a registrelor pe care poeta le conturează și adesea le suprapune. Criticul Robert Șerban afirmă despre poezia Alexandrei Mureșan că e „dintre cele care nu leagănă, ci zgâlțâie”. Versurile ating culmi de dramatism, de traume, de revoltă sau de frică, pentru ca, pe neașteptate, să coboare în zona resemnării, a speranței, a iubirii, a acceptării. Toate aceste planuri lirice se succedă cu rapiditate și printr-o dexteritate artistică bine stăpânită, ce presupune asocieri neașteptate de elemente, limbaj metaforic intens, amestec de registre, fragmentarism, autobiografism inserat subtil, ironie, acumulare de imagini. Printr-o reușită tehnică a colajului, autoarea își construiește textele din fragmente de memorie, elemente intime, referințe istorice și culturale ori reflecții directe, conversaționale.
Poemul care deschide volumul, Peisaj de iarnă, propune un univers dens, în care memoria postcomunistă, imaginarul și angoasa se suprapun. Referințe precum „balconul unui bloc comunist”, „gloanțele imaginar trase la Revoluție”, cuvântul „libertate” redat cu majuscule trimit direct la contextul istoric din 1989, dar pespectiva este mai mult ironică decât gravă, serioasă. Realitatea este distorsionată, Crăciunul este desacralizat, absurditatea acelei lumi este redată plastic prin asocieri neașteptate de termeni și prin metafore surprinzătoare: „o fanfară de capre colindă la saxofon”, „lerul duhnește a bezea și a măr copt”, „cerul ne trage blițuri pe la spate”. Poeta sugerează că libertatea obținută istoric nu a însemnat și o eliberare interioară autentică. Individul rămâne „cimentat” în acest spațiu al memoriei traumatice: „cu puțină strădanie găsim spiritul cimentat / în dulapul putred, în dosul cuibului de viespi”. Iarna nu e doar anotimp, ci stare interioară, îngheț/blocaj sufletesc. Este vorba despre un peisaj interior traumatizant.
O frumoasă artă poetică, Arderi este o confesiune despre raportarea la actul creator, la credință, poezia devenind refugiu, formă de mântuire, modalitate de a transforma durerea și singurătatea în sens. Poeta face subtil trecerea de la inocența copilăriei (sugerată prin îngeri, bomboane, prezența bunicii, protecția divină) la experiența matură a suferinței („în spitalul unde arșii visează”). Poezia se naște prin ardere lăuntrică, actul scrierii, arderea creatoare reprezintă o formă de salvare la maturitate: „cu poezia sub așternuturi / mă culc / o diger în timpul nopții / după cum îmi ronțăiau îngerii sub pernă bomboanele din copilărie / pe care străbunica Eufrosina / spunea că le-ar fi lăsat acolo însuși Dumnezeu / mai puțin singură în întuneric / și mai puțin singură în lumină, / învelită în staniol lucios, / în spitalul unde arșii visează / printre degete dezbrăcate / de amprente/ să scrie poezie”.
Autoarea răscolește „camerele copilăriei”, mângâie „fetița ghemuită pe jos”, alină durerea mâinilor cu „unghiile roase până la carne” și domolește tremurul sufletesc cu cântece de leagăn („hush, hush baby don’t cry / Mama’s going to sing you a lullaby”). Astfel, în poezia Frison, construiește un univers al frigului interior, al traumei, al neputinței de a găsi siguranța copilăriei. Titlul sugerează nu doar frigul fizic, ci un tremur, o neliniște interioare, un frig emoțional și o stare de vulnerabilitate. Prezentul dureros („azi e frig, al naibii de frig / viscol printre țipete Edvard Munch. / this world is such a horrible place”) este în contrast cu „viața de dinainte”.
Acest refugiu în trecut, într-un spațiu familiar, apelul la vârsta copilăriei, a inocenței se regăsesc frecvent în versurile Alexandrei Mureșan: „pentru uitare fugim în spatele blocului” (temporal cu A mare); „marș la garnizoana de la marginea urbei, e plin / acolo de copii cu mingi, izmene și melancolii” (copilărinde); „un roșu ca al fructelor sălbatice / pe care obișnuiam să le culegem de mici / cu gura direct din păduri” (roșu). Poemul Casa de dinainte propune o reflecție asupra copilăriei pierdute și încercarea de a reconstrui inocența într-o lume degradantă. „Casa de dinainte” nu reprezintă doar „încăperile cu macrame”, ci este un spațiu simbolic al originii, al unei lumi pierdute, un spațiu al lucrurilor bune, curate, cu rost. Alternanța de voci lirice (noi, tu, eu, ei) sugerează atât o experiență colectivă, cât și una intimă: „Noi / cum am putea scrie despre copiii pustii / ce nu au ieșit niciodată afară? / (…) / Eu / aș vrea să le construiesc de la zero scheletul / în casa de dinainte / să le dau un alt trup și altfel de vârste / (…) / să îi învăț cum să meargă, să viseze, să cearnă / în casa de dinainte // Ei / ar vrea să le explic cum a fost odată o galaxie / în care moartea se năștea vie / și nimic din ce nu trebuie nu putea să fie / și ei erau liberi, atât de liberi”. Imaginea copiilor „pustii” este echivalentă cu vulnerabilitatea, cu izolarea și abandonul sufletelor care s-au adăpostit în „adulții pierduți” ce rătăcesc în lume în căutarea libertății.
Poeta adoptă lirica de tip confesiv, construindu-și poemele în jurul unor experiențe-limită, ca încercări de a ieși din prăpastia existențială, ca evadări din prezent, din realitatea concretă ori ca modalități de a schimba percepția lumii. Adesea versurile ascund un puternic mesaj simbolic, social, criticându-se ironic/indirect societatea modernă, ipocrizia, alienarea, artificialul, degradarea și lipsa demnității, accentuându-se contrastul dintre aparență și realitate. Într-o astfel de lume aparent sofisticată, prosperă („croissante cu cremă de fistic”, „ne uităm color în HD, cu chei și parole, / la ceea ce obișnuia să fie cândva cea mai frumoasă platformă de streaming / de dinainte de Netflix, der Amazon Prime ori de HBO”, „în fața combustiei perlate / din farfuria cu fructe de mare / de pe terasa restaurantului Les Enfants Terribles, Menton”), oamenii devin „invizibili”, orașul „îi ascunde sub preș”, le amuțește suferința. Versurile redau, într-o formă plastică/metaforică sublimă, o realitate sufocantă, o lume în care valorile de orice fel (morale, spirituale) nu mai oferă salvare: „e atât de cald în orașul acesta / cu oamenii lui invizibili, / echipați prea gros sub cochilii și pelerine / melci dezorganizați și bizari / târându-se în neștire / prin asfaltul lichefiat” (oameni invizibili). După astfel de defulări lirice, Alexandra Mureșan își surprinde cititorul prin tușe de fină ironie, aplicate, de obicei, în finalul poemelor: „zâmbiți larg și ștergeți-vă bine de tot pe picioare!”, „somnambuli, orbecăim după pliciul de muște”, „ca să mă simt validată trebuie să accesez / cu recurență inimioara nocturnă / primită recompensă pe Instagram”).
Alteori, revolta individului se revarsă asupra condițiilor impuse într-o existență „second-hand”, în care totul pare uzat, lipsit de autenticitate. Prin refrenul repetat obsesiv „second-hand”, din poemul cu același titlu, sunt blamate falsitatea, realitatea materială, viața trăită indirect, contrastul dintre aparență și esență: „copii întemnițați în cazemate pe pârâul de munte,
într-un cadru rapid / second-hand / și-apoi o scurtă corecție a coapsei și-a buzei într-o intervenție / second-hand / (…) / suntem zilieri cu mințile confiscate, / Rolex-uri aurite și inimi ticăind / second-hand”. Timpul este relativ, trecutul și viitorul sunt captive într-un ciclu degradat: „toți zorii la care avem tupeu să privim au fiert înainte deja / second-hand”.
Această percepție violentă și anxioasă a realității/existenței împinge eul liric înspre dorința de evadare, înspre refugiul în imaginar, conturându-se o lume onirică din care sunt respinse cotidianul și regulile societății, în care realitatea este deformată: „dacă aș hălădui pe un țărm / aș avea mereu culoarea portocalei / stoarsă din vintrele unei manguste // aș bate pari groși de fier / la drumul cu măslini să mă feresc de oameni / să ajungă doar zeii” (hălăduiesc pe un țărm); ori sunt concepute scenarii utopice, în care timpului îi sunt retezate „limbile”: „am căutat să construim o seră / și să creștem o lume nouă la microscop / (…) / astăzi este fiesta / ne-am urcat neștiuți în turnul cu ceas / ne-au coborât în urale / ne-au dat mantii regale de pluș / de-acum încolo suntem monarhi absoluți / la porțile labirintului / nu știu cum naiba am făcut, / dar am oprit timpul / târziu m-am prins / că-n somiera patului pentru oaspeți / i-ai retezat limbile / tic-tac!” (utopice).
Suntem convinși că volumul de debut al Alexandrei Mureșan va intra în vizorul multor critici literari și va fi răsplătit pe drept cu premii, căci, așa cum anticipează și Ion Mureșan, creația ei „poate satisface pretențiile celui mai exigent și gurmand devorator de poezie”.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026