Întreaga angoasă a scriitorului Giovanni Papini în anii care au precedat și care, după aceea, au urmat scrierii faimoasei opere Un om sfârșit (Vallecchi, Firenze, 1974), publicată în 1913, l-a impresionat foarte mult pe tânărul Mircea Eliade. Vizita sa la Florența pentru a-l întâlni pe marele scriitor, căruia i-a dedicat un capitol din scrierea sa de tinerețe Romanul adolescentului miop, a fost una memorabilă.
Papini s-a definit în romanul său un „spirit născut cu boala măreției”, vorbind despre un om dispus să-și vândă scump pielea și care dorește să-și împlinească viața și să sfârșească cât mai târziu posibil. În această lucrare este individualizat parcursul existențial care începe cu Un om sfârșit și se încheie cu Istoria lui Hristos, despre care putem spune că este o carte genială, în care se vede puternica personalitate a lui Papini, ce face posibilă o reevocare evangelică, cu trimitere la învățăturile ce trebuie desprinse pentru reîntoarcerea la adevărata credință.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Papini (care a susținut intrarea Italiei în Război) a cerut să plece voluntar pe front, dar, întrucât a fost reformat pe motive de sănătate, contribuția sa la război s-a redus la aceea de spectator și de propagandist. În perioada războiului a publicat O sută de pagini de poezie (1915), o antologie de proze poetice, Mizerii (1916), și Opera prima (versuri, 1917).
Numai sfârșitul conflictului, cu tragicul său bilanț de distrugeri și de morți, i-a mai temperat pasiunea pentru război, favorizând o regândire a situației conflictuale, care l-a făcut să recunoască lipsa de umanitate a războiului și, în același timp, înfrângerea fără nicio scuză a inteligenței celor care s-au opus dezlănțuirii sale. Acest lucru n-a fost decât, în ultimă instanță, o recidivă a unei lungi crize interioare destinate să se manifeste în binecunoscuta convertire la catolicism (1920). Este o fază caracterizată de o graduală reabsorbție a stării de autodidact nihilist și, în același timp, de rebel la nivelul culturii oficiale a vremii, având ca motivație „reîntoarcerea la ordine”, ce aparține Istoriei lui Hristos (1921). Acestei opere trebuie să-i recunoaștem valoarea de mărturie mai mult decât de poezie. Iar ca mărturie este cu adevărat „cea mai mare Istorie a lui Hristos a lumii moderne”, așa cum a scris Piero Gobetti (Opera critica, I, II, Baretti, Torino 1972).
Vorbim aici de un text fundamental din istoria internă și externă a scriitorului, deoarece, în timp ce reprezintă anxietățile existențiale ale autorului, odată cu ajungerea sa la maturitate, este în măsură să o reveleze întregii lumi creștine ca fiind cel mai autoritar și mai riguros purtător de cuvânt literar al acelei renașteri religioase pe care tragedia Primului Război Mondial a produs-o.
Autorului acestei cărți, scrie Papini, i s-a părut – și dacă a greșit, va fi bucuros să fie contrazis de cine este mai la zi cu aceste chestiuni – că între miile de cărți în care ni se povestește despre Isus, lipsește una în care să găsim, în loc de probe dogmatice care pot fi contrazise, o hrană apropiată inimii și necesităților profunde ale ființei umane. „O carte vie, care să-l facă mai viu pe Hristos, cel dintotdeauna viu, cu a sa expresivitate iubitoare față de cei vii. Care să-l facă prezent într-o eternă prezență a celor ce fac abstracție de El. O imagine care să-l înfățișeze în întreaga sa splendoare, perenă și de aceea actuală, în fața acelora care l-au calomniat și refuzat; în fața acelora care nu-l iubesc pentru că nu l-au văzut în față. O carte în care să se manifeste ceea ce este supranatural și simbolic în principiile sale umane, în principiile sale obscure și populare, întrucât familiara umanitate și populara simplitate transpar în Misiunea sa de eliberator ceresc, de torturat și de înviat dumnezeiesc. O carte care să arate acel epos tragic, în care a pus cu adevărat mâna pe Cer și pe Pământ, cu toate acele învățături adaptate vremurilor noastre, vieții noastre (…). O carte scrisă de un laic pentru laici, care nu sunt sau s-au arătat numai acum creștini” (G. P., „Introducere” la Istoria lui Hristos, vol. I, Vallecchi editore, Firenze, 1938).
Totodată, G. Papini declară, cu sinceră umilință, ne spune, că nu a făcut o operă de istoric, una științifică. N-a făcut-o nu pentru că n-o putea face, n-ar fi făcut-o, chiar dacă ar fi posedat toată știința necesară. Trebuie spus că această carte a fost scrisă nu departe de unde locuise de treizeci de ani, în Umbria, la țară, la Pieve Santo Stefano, departe și într-o zonă aproape sălbatică, cu puține cărți, fără sfaturile prietenilor și revizuirea unor maeștri. Dar, acest om care s-a întors la Hristos a văzut că Hristos este trădat și, ceea ce este mai grav decât orice calomnie, că a fost uitat. Autorul a simțit impulsul de a-l reaminti și de a-l apăra. Cu alte cuvinte, Papini își dădea perfect seama de caracterul paradigmatic al conversiunii (sau, ca să fim mai exacți, al unei decisive clarificări) înrădăcinate în regiunile cele mai nobile ale epocii sale și de lecția pentru epoca noastră. Acestor rațiuni a decis să le consacre fervoarea inimii sale și energia stilului său, transferând acea generoasă atitudine polemică, ce-i era naturală, dinspre nisipurile mișcătoare ale ideologiilor și ale impresiilor de moment spre terenul sigur al adevărurilor permanente.
În această Istorie a lui Hristos, G. Papini, vorbind cu inconfundabilul său accent toscan, se adresa unei multitudini de persoane, cunoscute sau mai puțin cunoscute, culte sau inculte, treze sau adormite, care erau doritoare, ca și el, „de un pic de certitudine”. Ar fi putut spune și el la fel ca François Mauriac, autorul unicei Vieți a lui Isus din secolul trecut care poate fi, pe bună dreptate, pusă față în față cu Istoria papiniană: „În ciuda imaginii cu caracter personal, pe care autorul i-a dat-o lui Hristos, el știa că lucrarea sa a trezit, din fericire, multe conștiințe adormite” (François Mauriac, Vie de Jésus, Flammarion, Paris, 1936).
Actualitatea lui Isus Hristos, actualitate simțită în mod profund și exprimată cu multă pasiune – în aceasta stă de fapt secretul Istoriei papiniene, pornind de la necunoscuta sa validitate și ajungând până la succesul ei de necontestat.
După vasta „Introducere” la care ne-am oprit, Istoria papiniană se articulează în zeci de capitole, legate între ele într-un ritm susținut și incisiv, pătrunse de o participare umană extraordinară. Caracterele unei asemenea umanități atotprezente sunt în mod esențial două: prima este energia unui spirit afirmativ, care știe să prezinte faptele cu aceeași atitudine și să dea o concretă evidență ideilor; cea de-a doua este sensibilitatea sufletească ce a găsit, în sfârșit, acea iubire pe care a căutat-o de-a lungul multor ani. Amintim aici cele două pasaje evanghelice:
Primul: „Și stăruind să-l întrebe, El s-a ridicat și le-a zis: cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”(Ioan, 8, 7). Noi toți suntem în mod solidar vinovați de delictele fraților noștri, comentează
G. Papini. Și suntem, de la primul la ultimul, complici necesari și cotidieni, deși de multe ori nepedepsiți. Adultera n-ar fi păcătuit, dacă oamenii n-ar fi fost cei care au tentat-o, dacă soțul ar fi știut să fie mai iubitor; hoțul n-ar fura, dacă inima bogaților n-ar fi atât de dură; asasinul n-ar ucide, dacă n-ar fi disprețuit și jignit; n-ar exista prostituție, dacă bărbații ar ști să-și mortifice pofta. Numai inocenții ar avea dreptul să judece. Dar nu sunt pe pământ inocenți, dacă ar exista mila lor, aceasta ar fi mai puternică decât însăși justiția.
Cel de-al doilea pasaj evanghelic este exemplificat astfel: „Și iată era în Cetate o femeie păcătoasă și, aflând că șade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Și stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului Le ștergea. Și săruta picioarele Lui și Le ungea. Credința ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca, 7, 36 – 8, 3). Femeia, tot în liniște, ia în mână vasul și se pune în genunchi aproape de picioarele aducătorului de pace, comentează Papini. Varsă în palmă uleiul rămas și unge încet piciorul drept și apoi pe cel stâng, cu delicatețea unei mame care spală pentru prima dată creatura sa. Ochii ei înlăcrimați vor să spună că ei trădează pur și simplu un cordial act de mulțumire. De unde ar fi putut găsi ea, în acele momente, în fața acelor oameni, cuvintele de mulțumire demne de El? Iar, pe de altă parte, buzele îi tremurau și n-ar fi putut pronunța două silabe legate împreună; discursul ei n-ar fi fost decât o înșiruire de cuvinte fără noimă, pline de sughițuri. Atunci, neputând vorbi, a vorbit cu ochii: lacrimile sale cad una câte una, rapide și calde, pe picioarele lui Isus, ca toate ofertele liniștitoare ale recunoștinței sale.
Este vorba aici de o afecțiune imensă. Cele două componente, la nivelul expresiei, apar astfel topite într-un limbaj bogat, acela al demnității, lipsit de gradualitate și de nuanțe, plin de acea doză de elocvență care nu permite variațiuni și pauze.
Papini, în orice caz, nu este în mod sigur unul dintre acele personaje „minore” care pot fi ușor catalogate. Din contră, este omul și scriitorul care respinge orice clasificare, cel care, prin Istoria lui Hristos, își consfințește conversiunea sa de la anti-catolicismul de dinainte la credința în Isus Hristos, împins de o forță puternică (divină), care a însemnat o iertare a păcatelor făcută la modul rațional.
Viorel IGNA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026