Uitat în manuscris
A sosit corespondența
în decorul scenografic
din fața ușii cu gratii,
atelier de artist închis
cu zăbrele de umbre târzii.
Imaginez
fantome de lilieci
purtând în ciocuri amare
plicuri devastatoare
despre timpul unui artist.
Uimit,
citind rând cu rând
în oglinda piezișă
tăieturile subțiri
de pe frunte, sângeroase,
urmele de plâns pe obraz,
vene subțiri, transparente,
tremură gândul
că va fi condamnat
în-scris la singurătate,
anonimat, prea mult nesomn
și vis interzis
semnat.
Artistul se-ntunecă
devreme, apus
cu răvașul adus de timp
între gheare de lilieci
în palme brăzdate,
deschis
Monologhează blând,
șoptit a mirare, aplecat
temător întrebându-se:
– de la cine oare, de ce
scrisoarea arsă de timp
întunecă fața, orbindu-l
cu foc și pară,
cu cerneală violet,
cu grele cuvinte,
ghiulele pe piept,
apăsat pe nedrept?
Copacul stropit cu ciment
Scheletică,
înșurubată realitate
fără sevă,
fără mușchi,
fără fibră…
Arhitectură utopică
dură ca fierul ruginit
cu unghiuri ascuțite
fără umbre,
în zig-zag
linii frânte, agresive
proiectate-n gol,
împlântate-n asfalt
peste-o urmă de picior,
peste-un timp rătăcitor.
Scheletul orașului
purtat de un om
în catalige scârțâind
strivește grădina lumii
încet moare.
Orașul scheletic
fără umbră
departe de om
se mișcă în curbă
ca un animal preistoric
peste pământul pietrificat
închis pe vecie.
La rădăcina unui copac
imortalizat,
stropit cu ciment
improbabil sublim
în gri vindecat de artist
se cuibărește timpul
vinovat și neviu.
Cu ploaia pilitură de fier
s-a ofilit planta cea rară,
inima pătată mă doare.
O urmă de picior a rămas
amprentată-n asfalt
la kilometrul zero
lângă copacul stropit
cu ciment.
Nu pot să respir
mă strânge carcasa,
armura de fier,
în unghiul cel de sus,
n-am fibră, n-am umbră,
nici vis.
Trupul învelit într-un nor de cenușă
La teatrul de vară
de la malul mării
în scena din actul I
apare târându-se
bătrânul actor, palid,
cu vesta maron
din lut sau humă gri,
torace scheletic învelit
în straturi de pământ
zgură și vânt.
Pietrificată în neant,
veșnicia oaselor
adormite etern
în armături și platoșe
culcată pe vremuri
ondulate,
visează visul
cel lung cât o viață,
moare.
Trupul scheletic albit,
învelit într-un un nor
de cenușă pulverizată
de timpul viril,
atinge uitarea
risipindu-se-n mare.
în larg,
așteptarea…
Suzana Fântânariu
Ilustrațiile aparțin Suzanei Fântânariu
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026