Puncte de vedere… dincolo de timp
Noiembrie… am deschis sfios ușa camerei de alături, ca și cum aș fi bătut, pentru o clipă, la inima tatălui meu. Mi-e dor de el, deși îl simt aproape în fiecare zi. Părinții nu ne părăsesc cu adevărat niciodată. Știința ne spune că există celule pe care și ei, și noi le purtăm pentru totdeauna, ca pe o amprentă rămasă după plecarea lor, o rețea invizibilă de molecule care ne leagă pentru eternitate. Am vrut să arunc o privire în felul lui de a vedea lumea, să-i prind din nou vocea pe colțul unei pagini și mi l-am imaginat coborând pentru o clipă printre noi, scriind despre deceniul care a trecut. Așa s-a născut acest text. O încercare de a-l atinge din umbra cuvintelor.
***
M-am reîntors într-o vizită scurtă, de-o zi. Am coborât dintr-un tren care nu are orar sau opriri pământene. Nici limite între aici și dincolo, pe care mintea umană să le poată percepe. Ca orice ziarist de meserie, primul meu instinct a fost să observ, să iau notițe și apoi să cern. Anul trecut aș fi împlinit optzeci de ani, iar anul acesta se fac zece ani de când am plecat definitiv. Timp destul ca lumea să se dea peste cap de câteva ori și, de fiecare dată, să creadă că a descoperit ceva nou.
Mai întâi, acasă. Soția mea.
O viată de om trece incredibil de repede. Regret nespus că nu am avut mai mult timp împreună. Am lăsat-o singură. N-ar recunoaște niciodată cât de greu i-a fost, așa cum nu recunoștea nici pe vremuri când o durea ceva. Dimineața încă își face cafeaua cu aceleași gesturi precise pe care mi le amintesc. Are grijă de ea însăși mai mult decât o făcea când eram eu prin preajmă. Poate pentru că a învățat, în sfârșit, că grijile nu se spală cu munca până la epuizare, ci cu o plimbare, cu o prietenă, o carte, un concert. Și-a găsit alinare/preocupare în a-mi aduce la lumină din manuscrisele pe care le-am lăsat în urmă, fapt pentru care îi rămân adânc îndatorat. Am fost mereu convins că eu ar trebui să plec mai întâi. Ea a fost dintotdeauna cea pragmatică, mai iscusită la planuri, la rânduieli, la dus lucrurile până la capăt. Și-ar fi găsit drumul fără mine? Și iată că l-a găsit. Să fi fost eu cel care ar fi rămas în urmă, cred că m-aș fi lăsat dus spre vest, în California, să locuiesc aproape de fiica mea și de familia ei, să-mi văd nepoatele crescând, numărând semestre în loc de anotimpuri. Ar fi fost mai comod și cu mai mult timp pentru lectură. Deși mi-ar fi fost dor de casă, de biblioteca mea care așteaptă cititori, de prieteni, de străzile Băii Mari, de lumina unică a locurilor natale din Cernești. Viitorul n-a fost niciodată pentru nimeni o cale dreaptă, ci mai degrabă o răscruce de drumuri și de posibilități.
Nepoatele au crescut dincolo de ceea ce-mi puteam imagina când ne jucam de-a Tom și Jerry sau le îndrumam, mici fiind, curiozitatea printre pagini colorate de cărți. Un zâmbet blând, o liniște adâncă, în care se amestecă înțelegerea, acceptarea și iubirea îmi luminează chipul privindu-le. Dacă m-ar vedea, ar remarca probabil că nu mi-am schimbat sentimentele pentru ele.
Nepoata mai mare, Amelia, e la Berkeley. Dacă aș fi scris într-un articol că va studia matematica și psihologia la o universitate din California, ar fi părut că exagerez pentru efect stilistic. Ea însă descoperă lumea la intersecția celor două domenii cu o naturalețe dezarmantă, jonglând cu integrale, dar și cu întrebări despre suflet, cu teoreme și cu nebunia lumii moderne.
Nepoata mai mică, Alexandra, își scrie aplicațiile pentru facultate și vrea să studieze fizica. Nu e întâmplător că dintr-o familie care a iubit cuvintele se nasc acum copii care pun întrebări stelelor. Criticul literar din mine ar zice că e o schimbare de registru. Bunicul din mine știe însă că, de fapt, e aceeași căutare de sensuri, de frumusețe, de adevăruri, scrisă cu formule și particule în loc de metafore. E un fel de a menține în același creier și Nordul statornic, și neliniștea secolului XXI.
Spre surpriza mea, Ioana a plecat de la NASA și își construiește a doua companie în domeniul producției în spațiu. Insistă că nu e un scenariu de literatură științifico-fantastică, ci o realitate tangibilă a economiei orbitale. Îmi dau seama că încearcă să dea formă unei convingeri, definite de microgravitație și de afaceri. Același lucru am încercat
și eu să fac toată viața cu articole și cărți. Tenacitatea își are aceeași motivație: să nu trăiești degeaba.
Baia Mare m-a întâmpinat altfel și, totuși, la fel.
Graiul Maramureșului mai apare, mai există. Am trecut imaginar prin redacție și m-am uitat după umbrele vechilor colegi, după mirosul de plumb tipografic, de fum de țigară și de cafea ieftină. Mă întreb ce mai înseamnă „grai” într-o lume în care vocile se pierd în vacarmul rețelelor sociale. Cotidianul e mai subțire, oamenii au mai puțină răbdare să citească, iar reclamele mușcă din spațiul cuvintelor mai agresiv decât o făceau odinioară. Dar, ici-colo, mai apare câte un text scris cu grijă, cu nerv, cu responsabilitate. Și îmi spun: încă nu s-a terminat.
Revista de cultură Nord Literar, al cărei număr 150 nu l-am văzut decât în șpalt, a ajuns la numărul 270. Visul meu ca în Baia Mare să apară o revistă de cultură mai rezistă. Pășind în redacție, m-a cuprins emoția. Oameni noi, dar în cea mai mare parte cunoscuți, editează acum revista. M-au surprins plăcut noua prezentare grafică și conținutul revistei, care respectă standardele de exigență. Am descoperit că manifestarea „Cărțile Anului”, pe care am inițiat-o, continuă fără a fi pierdut din interesul publicului, că se desfășoară anual „Zilele Revistei”, că au fost organizate cu acest prilej și târguri de carte… Doar lucruri plăcute. Diferența e alta: acum, competiția nu mai este doar cu alte reviste sau cărți, ci cu o întreagă industrie a distracției rapide. Eseul a devenit un lux, poezia un act de rezistență, iar critica literară un exercițiu de respirație rar, aproape exotic. Și, pe lângă asta, veșnica problemă a culturii, în general, cea de Cenușăreasă când e vorba de susținere financiară.
Sunt recunoscător să aflu că biblioteca din Cernești îmi poartă numele. Îmi spun, peste ani, că osteneala mea n-a fost zadarnică și că un fir din scrisul meu a rămas agățat de rafturile ei. Atâta vreme cât mai există o bibliotecă plină, o sală cu lansare de carte, un tânăr care își consacră serile scriind un poem în loc să mai dea un scroll pe telefon, cultura nu e pierdută.
În ordinea și mersul lumii, schimbarea e amețitoare.
Inteligența artificială, expresie care, pe vremea mea, o citeam în romanele lui Asimov, astăzi o porți în buzunar, sub forma unui telefon. Îți scrie texte, îți corectează greșelile, îți traduce, îți recomandă cărți pe care n-ai să le citești niciodată.
E un soi de critic literar mecanic, cu memorie infinită și, de cele mai multe ori, fără suflet. Îmi stârnește atât interes, cât și îngrijorare. Pe de o parte, realizez utilitatea ei extraordinară, posibilitatea de a analiza texte, de a descoperi conexiuni, de a deschide lumi de informații pentru oricine are o conexiune la internet. Pe de altă parte, văd ispita de a lăsa mașina să gândească în locul tău. Iar eu am crezut toată viața că actul gândirii, așa cum e el, chinuit, incomod, lent, este, de fapt, demnitatea omului.
Spațiul cosmic, care pentru generația mea era o metaforă frumoasă și un orizont îndepărtat, a devenit acum piață de desfacere. Se vorbește cu o naturalețe aproape cinică despre economia orbitală: sateliți, stații comerciale, turism spațial, producție de materiale în microgravitație. Poetul din mine se bucură să audă că omul a îndrăznit să-și construiască ateliere printre stele. Moralistul din mine însă se întreabă dacă știm să o facem cu măsură. Omenirea poate fi deopotrivă creatoare și risipitoare.
Lumea s-a schimbat mult în zece ani, nesfârșit de mult în optzeci. Întrebările care ne definesc momentele de tăcere intimă au rămas aceleași. S-au rafinat doar tehnologiile pe care le folosim ca să ne întrebăm sau să găsim răspunsuri. Cititorilor mei de odinioară, dacă mai sunt, și celor de azi, dacă au răbdare, le-aș spune că nu mi-e teamă nici de inteligența artificială, nici de rachete, nici de economia orbitală. Mi-e teamă doar de uitarea sensului, de uitarea faptului că, înainte de orice, suntem și rămânem oameni. Câtă vreme ne amintim de cei dragi, ne întreabăm ce e bine și ce e rău, căutăm cheia universului și ne asumăm riscul de a construi ceva nou, nu e totul pierdut. Câtă vreme avem continuitate în iubire, e posibil să clădim lucruri durabile în lume și în viață.
Semnat, cu o ușoară nostalgie, dar cu aceeași fermitate ca altădată,
Augustin Cozmuța imaginar, dar încă atent.
Ioana COZMUȚA
Scrisoare către bunicul
Dragă bunicule Gusti,
Dacă ai putea veni în vizită măcar pentru o zi, după toți anii aceștia, ar fi o bucurie de neimaginat! Deși o zi e un timp foarte scurt, îndeosebi după o absență atât de lungă, aș primi-o oricând. Știu că e imposibil, dar închid ochii și dau curs imaginației. Sunt atât de multe pe care aș vrea să ți le spun, să ți le arăt, să te întreb.
Îți amintești de Bamboo, micul panda Beanie Boo pe care l-am cum-părat împreună de la „CVS”? Îl am și acum și e jucăria mea de pluș preferată. E puțin mai moale și mai puțin lucios; poate de la atâtea îmbrățișări, poate doar de la trecerea timpului. Îți amintești când mi-ai spus că lucrurile mici pot păstra amintiri de neuitat? Aveai dreptate. Bamboo încă te poartă în el.
La engleză citim eseuri despre filosofie și societate, despre patriarhat, femei și felurile în care oamenii confundă uneori progresul cu înțelegerea. Cred că ți-ar plăcea dezbaterile. Îl citim pe Aristotel și ne certăm puțin și cu el. Am învățat un cuvânt german, Umwelt. Înseamnă lumea așa cum o percepe fiecare ființă. Mă întreb dacă mai există pentru tine vreun Umwelt. Se suprapune Umwelt-ul tău cu al meu, în vreun fel? Ca două cercuri de lumină, unul de aici și unul de dincolo?
În școlile americane, la mii de kilometri de locul unde ai făcut tu liceul, am găsit aceeași dragoste pentru literatură și filosofie pe care ai avut-o și tu. Bucuria tăcută de a întreba de ce și de a rămâne acolo puțin mai mult decât ceilalți. Dar îmi plac și matematica, și științele. Fizica e ca o poezie scrisă cu ecuații. Ea explică felul în care invizibilul devine real, cum ne putem exprima Umwelt-ul nu doar prin intuiție și simțire, ci prin însuși limbajul universului.
Aș vrea să-i cunoști pe prietenii mei vechi si noi. Ți-ar plăcea de ei. Râd ușor. Pun întrebări bune. Ți-aș arăta exercițiile mele de la echipa de majorete a liceului, mai ales pe cea de la Naționale, și te-aș convinge să dansezi puțin cu mine, ca să facem un scurt filmuleț. Două generații mișcându-se pe același ritm, chiar dacă una e făcută din lumină.
Apoi am merge la „CVS”, ca în trecut, ca să îmi cumperi încă un Beanie Boo, pentru următorul deceniu. Unele obiceiuri rămân neschimbate, nu-i asa? Ne-am opri la „Gold Star” ca să îți arăt sala unde acum e rândul meu să antrenez copii la gimnastică. Ei îmi amintesc că a învăța e doar o altă formă de iubire.
Trebuie neapărat să încerci ceaiul boba, bineînțeles, iar mai târziu ți-aș găti una dintre rețetele mele favorite italiene și am vorbi scurt cu profesoara mea de italiană (doar și tu vorbeai limba), care e ca o altă bunicuță. Ți-aș povesti cât de mult m-am îndrăgostit de limbă și de cultură. Probabil ai zâmbi cu zâmbetul tău acela care spune „da, înțeleg”, cuvintele sunt punți. Iar înainte să pleci, înainte să te risipești din nou printre stele, te-aș duce cu mașina pe Highway 9. Ne-am opri, am privi cerul și te-aș întreba care ești tu. Cred că aș ști fără să-mi spui. Ai străluci doar puțin mai statornic decât celelalte stele.
Cu toată dragostea, până la vizita ta din deceniul următor.
Alexandra CRĂCIUN
Haiku
Rafturi tăcute.
Bunic pierdut printre cărți.
Dorul vorbește.
Amelia CRĂCIUN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025