
Un puf de păpădie
Necontenit, un dor de ducă
Mă suflă-ncet în patru vânturi
Şi, ca un puf de păpădie,
Mă-nalţ alene, răvăşită.
În zborul meu de migratoare,
Colind pe crengi, o iau sub frunze,
M-aşez pe-o haină care umblă,
Ies pe ferestrele deschise.
Nu ştiu ce-aduce priponirea
De-un singur loc, nicicând acelaşi,
Pentru că mie cel mai bine
Îmi e când am sub tălpi văzduhul.
Însoţire
Lui Aleksei Navalnâi
Acum, eu vin cu tine,
Până unde mă lasă
Cel care stă de pază,
Pe ţărmul dintre umbre.
Şterge-ţi din minte frigul,
Otrava, pustiirea,
Zdrobirea pe tăcute
Şi prăbuşirea-n moarte.
Poteca neumblatã,
Spre dincolo de toate,
Care ţi se deschide,
Te va sfinţi la suflet.
Sub mersul fără paşii
Care-ţi rămân în urmă,
Ţi-am pus o rugăciune,
Ca să ajungi cu bine.
Suntem aici
Suntem aici, încă suntem.
Torţele noastre, totuşi, ard,
Deşi intrăm în asfinţit.
Gustul cumplit, de la-nceput,
Al celui mai amar surghiun
Nu-l mai simţim, parcă s-a dus,
Ori poate ne-am obişnuit.
Unii din noi au evadat
În larg, pentru că au murit,
Iar noi, cei care am rămas,
Ne-am răsfirat, într-un prezent
Care părea încăpător,
Până când laţul iar s-a strâns,
De n-avem loc nici îndărăt,
Nici înainte să păşim.
Însă, cum vezi, suntem bătrâni
Şi poate nu vom apuca
Deschiderea ce ni s-a-nchis…
Dacă
Acum nu eşti acasă nicăieri,
Decât în reculegere ori somn.
Dac-ai putea să mergi cu ochii-nchişi
Şi cu auzul bine ferecat,
Ar dispărea stridenţele din jur.
Dar dacă pui seminţele de calm
În tot acest deşert asurzitor,
Dacă le uzi să prindă rădăcini,
O linişte ar umple cu păduri
Sufletul lumii ciung şi terfelit.
Sub arborii tăcerii din adânc,
Poate ne-am primeni şi-am asculta
Cum pâlpâie lăuntric Cineva
Pe care Îl credeam pierdut demult.
Te-aştept
Te-aştept în tinda versurilor calde,
Să îţi arăt cum creşte pâlpâirea
Cuvintelor prin care Dumnezeu
Coboară, fără veste, să adie.
Deşi, aici, nimic nu e al meu,
Căci slovele sunt toate-mprumutate,
Dac-ai intra-n poem, să te aşezi,
Flămând, la masa încropită, cu sfială,
Din rime şi din ritmuri felurite,
Şi-apoi te-ai ridica îndestulat,
M-aş face o chilie fără ziduri,
Să-ţi fiu, oriunde mergi, de adăpost,
Să-ţi ţin, în pribegie, de lumină.
Rezonanţe
Culoarea e ademenirea
Prin care fluturii şi floarea
Se fac dorite, iar mireasma
Ce năvăleşte, brusc, în aer,
E vâlvătaia din chemare.
Creşte-n auz o-nvălmăşire
De zumzete şi zvon de păsări,
Care se caută nebune.
Simţi? Trece şi prin noi delirul
Celor ce ne-au adus pe lume
Şi, ca pierduţi, acum, ne strigă,
Din nicãieri, să le răspundem.
Sfârşit de noiembrie
Cum stau şi cum mă tângui că e toamnă,
Copacul de la geam se întristează
Şi-ncepe să se scuture de păsări,
Umplând de pene stinse înserarea.
Mă uit cum se topeşte-ncet lucirea,
Cum sunetele-n cârduri se destramă,
Pustiul, ca o haină, mă-nveleşte,
Dar dincolo de nimeni, e un înger.
Scrisoare
V-aş scrie, bunii mei, ca mai-nainte,
Când eram, încă, toţi, aici, pe lume,
Iar între noi creştea numai o apă…
Dar astăzi, stau pe muchia unei pietre,
Şi-n faţa mea se-ntinde nevăzutul,
Ce nu se lasă îmblânzit de nimeni.
Ca dorul să nu işte uragane,
Zdrobind în spulberare-nsufleţirea,
Ar trebui să intre în cuvinte.
Să vă trimit, atunci, ce am a spune,
Pe-o foaie, doar din aripi ticluită,
Care s-ajungă dincolo de nume…
Dar dacă ce aştept e chiar răspunsul
Pe care, când scriam, îl şi primisem?
Intermitenţe
O rochie fluturând în aer,
Un zvon de paşi din nicăieri,
O dezmierdare fără braţe
Mi-aduc o lume înapoi.
Sunt insule de amintiri,
Pe care apele uitării
Nu le-au putut acoperi,
Chiar dacă numele s-au şters.
Îmi leagănă auzul vântul,
Care păstrează ce s-a dus
Şi-ncet mă suflă, mai departe,
Ca pe marama unui vis.
De mână
De mână cu părinţii mei,
Mă plimb pe străzile umbroase,
Care-au rămas numai în gând.
Sub paşi, simţim cum fuge vremea
Şi se întoarce înapoi,
La înserarea cea blajină.
Vocile noastre, de atunci,
Ne prind, din urmă, împletite,
Topind pustiu-n paradis.
Am fost şi noi ca niciodată,
Că de n-am fi, n-am povesti
Cum ne-am împrietenit cu timpul:
L-am luat în palmă, ca pe-un melc,
Şi i-am cântat, molcom, să iasă,
Până când strânsul din adânc
S-a dezmorţit şi, iată-nvie!
Monica PILLAT
PARODIE
Lucian PERȚA

Un puf de păpădie
Precum un puf de păpădie
Mă-nalț în vise peste plai,
Sau o corabie* ce știe
Și-urmează dorul către rai.
În drumul meu printre cuvinte
Le-am ordonat în vers și proză,
Pioasă, cu luare-aminte,
Chiar dacă n-a fost calea roză.
Nu știu de pare-vă poveste
Aceste toate ce v-am zis,
Dar mie cel mai bine-mi este
Atunci când am ceva de scris!
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025
