Liniștea gândului
În liniștea gândului, un potir de lumină
Se varsă peste sufletul meu,
Umplându-l cu tăcerea ce nu cere nimic.
Credința crește ca o rădăcină nevăzută,
Pătrunzând prin piatra îndoielii,
Sorbind din ploaia unor ceruri neștiute.
Abisul mă cheamă pe nume,
Dar eu privesc dincolo de el,
Acolo unde umbra se topește în lumină.
Dumnezeu e în freamătul frunzelor,
În golul dintre două gânduri,
În tremurul unei rugăciuni nerostite.
Mă ridic fără teamă,
Purtând în palmă un vis nescris.
Tăcerea dimineții
Pășesc prin tăcerea dimineții,
Unde lumina cade fără greutate,
Iar vântul poartă ecoul rugăciunilor vechi…
Mântuirea nu are glas,
Dar o simt în fiecare răsuflare,
În pașii mei care nu mai rătăcesc.
Credința nu e un zid,
Nu e lanț,
Nici teamă,
Ci o fereastră deschisă
Spre cer…
În fiecare clipă uitată,
În fiecare rană nevindecată,
Dumnezeu veghează fără să ceară nimic.
Îl caut pe cărări neumblate,
În liniștea apelor adânci,
În ochii unui străin ce zâmbește.
Nu e departe, nu e ascuns,
Nu se pierde printre cuvinte,
Nu se ascunde în temple de piatră.
E acolo, în palma întinsă,
În pâinea împărțită,
În lacrima ce cade fără rușine.
Mântuirea nu e o promisiune departe,
Nu e un foc care arde în viitor,
Ci o flacără ce pâlpâie acum,
În tăcerea inimii ce se deschide…
Dan GÎRJOABĂ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025