„Mișcător gest în această lume unde intoleranța și agresivitatea sunt atât de prezente. Poate părea o naivitate, deși nu este, faptul că arta ar putea fi acel numitor comun care i-ar apropia pe oameni și i-ar face să-și dea seama că toți facem parte din rasa umană, cu obligațiile morale ce decurg din acest fapt” (C.P.) – iată ce-mi scria pe Facebook Cseki Peter, în 31 august 2016.
Fragil, firav, frumusețe hamletiană, excesivă delicatețe masculină combinată cu o educație de cavaler de epocă, tăcut, mereu trist și meditativ, era o ființă arară, ce părea dincolo de realitate. Se contopea cu creația tuturor, pe care o admira de la distanță. Deseori se așeza aproape de șevaletul meu, urmărind mișcările mâinii, când studiam după model la cursurile lui Florin Maxa. Își fixa un loc de supraveghere atentă a procesului creației, căci venea des în vizită la atelierul nostru, al anului doi, el fiind în sala alăturată, a anului întâi.
Ce stare nefastă preaplină de disperare nedeclarată să fi pătruns într-o zi fatală în sufletul lui, atunci când a renunțat la viață în atelierul său de la Budapesta? Peter s-a sinucis în tăcere și la vedere, ziua pe lumină, cu ușa atelierului larg deschisă spre grădina cu trandafiri. Să fi fost el, demult, un „stilist al disperării”, cum spune Emil Cioran, un „teoretician al sinuciderii”?
Mai scrie el, în luna iulie a aceluiași an: „Ce poate fi mai spiritual, Susana, decât o față de femeie cu urmele unor experiențe spirituale trăite cu autentică intensitate?” Devastatoare amintiri din această corespondență făcută după mulți ani de distanță fizică, fiecare având un loc diferit în spațiul geografic. Dar niciodată memoria nu a eliminat momentele studenției clujene petrecute sporadic, dar esențial cu suavul și talentatul Peter. Erudit și bun interpret filosofic, analist fin al lucrărilor, un tânăr de poveste, inadaptabil severelor paliere ale vieții cu timpul ei tăios. Iată, nu a rezistat până la capăt…
Creșteam odată cu el în plan creativ, spiritual și înțelegeam unul de la altul că suntem pe un drum al frumosului, misterios și nesigur, smulgându-ne unul altuia zâmbete sceptice, deloc pregătiți pentru viața cea dură. Acolo, în Mărăști, în atelierele de grafică de la etajul doi, s-a scurs, în șase ani, un timp al speranței neprotejate.
Apropiindu-se în vârful picioarelor, adeseori mă chema în șoaptă, să-i văd studiul, compoziția sau gravura, cerându-mi sfaturi. Era neîncrezător, pentru că sensibilitatea lui structurală se răsfrângea asupra desenelor în mod tumultuos, uneori, și reținut, alteori. Ilustrator inedit, combina cu o imaginație fabuloasă întreg universul lumii într-o nebuloasă hiperestetică. Această complexitate a exteriorizării graduale îi subjuga puterea de autoevaluare, pierzându-se în vârtejul propriei lucrări. Cineva trebuia să-i redefinească valoarea.
Cu mare bucurie am primit, în 3 august 2016, această rememorare privind postarea unor xilogravuri monumentale pe pagina mea de Facebook: „Din câte țin minte, dacă nu mă înșeală memoria, sunt xilogravuri de mari dimensiuni, executate cu devoțiunea artistului care caută perfecțiunea, nu o dată trăindu-și viața ca un pustnic. Fără să am intenția de a linguși, n-am văzut operă artistică creată de Fântânariu Susana fără arderea în focul, nu o dată chinuitor, al autoexigenței maxime” (C.P.). O apreciere copleșitoare din partea unui coleg pe care nu îl mai văzusem de aproape patruzeci de ani, iar despre neliniștea lui tulburătoare din ultima vreme știam mai puțin, deși mereu o intuiam.
Specificitatea însingurării artistului, departe de fosta sa soție, graficiana Casia Cseki din București, iubiți, buni colegi și colaboratori, a marcat probabil o etapă de melancolie dezastruoasă, determinându-l, la șaizeci de ani, chiar de ziua lui, să rămână întins, adormit pe patul de atelier pentru totdeuna.
Înăbușindu-și ultima suflare, cu privirea spre grădina cu trandafiri agățători, Peter Cseki n-a mai răspuns apelurilor, îmbrățișând tăcerea eternă, o tăcere care nu a strigat niciodată.
Două academii de artă absolvite, două capitale europene, București și Budapesta, în care a trăit și lucrat, după episodul copilăriei, al adolescenței, al studenției de la Cluj, nu au fost suficiente ca spații geografice și contexte artistice pentru imensitatea trăirilor sale uman-artistice. Un suflet prea mare și prea puțin aer.
În 31 iulie 2016, îi răspundeam lui Peter, dându-i câteva informații despre imprimarea manuală a xilogravurilor pe care el le aprecia atât de mult: „Mulțumesc pentru informații, dragă Peter, probabil a fost primul exemplar imprimat pe care l-ai văzut. Această xilogravură și altele de același format monumental nu au dispus de exemplare în serie, deoarece imprimarea manuală cere un efort extraordinar. Există și riscul degradării plăcii de lemn de tei, o esență nu tocmai tare. În general, xilogravurile mele sunt expuse foarte rar, doar la evenimente importante naționale sau internaționale; în total, trei-patru exemplare, cu loc precis de destinație. N-o să crezi, dar câteva xilogravuri nu au fost imprimate niciodată. În concluzie, xilogravurile mele au caracter de unicat. Îți mulțumesc încă o dată pentru prețioasele tale aprecieri, care mă fac să tresar ”(S.F.).
La încheierea zilelor suicidale ale lui Peter, deschid citatul interogativ al lui Albert Camus: „Există însă o singură adevărată problemă filosofică, şi aceasta este sinuciderea. Atunci când judeci dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă că încerci să răspunzi la întrebarea fundamentală a filosofiei. Tot restul – dacă lumea are sau nu trei dimensiuni, dacă mintea se împarte în nouă sau douăsprezece categorii – vine după aceea”.
(fragmente de jurnal)
Suzana FÂNTÂNARIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025