Cel de-al doilea capitol din Bestiarul monștrilor feminini realizat de Dominique Lanni și de Aurore Petrilli propune o interesantă incursiune printre „Zeițele și divinitățile feminine”. Parcurgând cuprinsul cărții, putem constata că, de data aceasta, exemplele oferite nu se opresc doar la ființele malefice. Autorii își deschid discursul cu celebra evocare cu care Homer începe povestea războiului troian. „Cântă zeiță” este o sintagmă care invocă pentru prima oară sprijinul unei femei. Dominique Lanni și Aurore Petrilli precizează că, în orice civilizație, femeile au fost aproape de marile momente ale istoriei, de evenimentele importante ale existenței. Chiar și atunci când s-a pus problema gravă a nevoii de a ucide sau de a muri. Divinitățile feminine – observă cei doi exegeți – sunt la fel de numeroase precum cele masculine. Este o paritate ce reflectă foarte bine rolul femeilor în istorie. Divinitățile feminine nu au un rol subaltern, ci unul primordial. De regulă, atribuțiile lor vizează sfera căminului, a maternității, a fecundității, fără să se limiteze însă doar la acestea. Există chiar o serie de zeități care patronează domenii specifice mai degrabă bărbaților. Este vorba despre Atena, zeița războiului, pentru a nu mai vorbi despre cele care trimit la moarte (Valkyriile, Hecate, Lasa). În general, divinitățile feminine patronează domenii precum frumusețea, dragostea și natura. Exegeții vorbesc însă și despre divinitățile feminine psihopompe, legate de destin și de răzbunare. Reginele infernului se dovedesc teribile, înspăimântătoare și răzbunătoare. Marea diversitate a caracterelor acestor divinități reflectă locul important jucat de către femei în fiecare civilizație. Magnifice și teribile în același timp, printre trăsăturile lor se numără calități și defecte puternice, precum frivolitatea, gelozia, adulterul, inițierea, spiritualitatea, moartea și sacrificiul. Principalele divinități feminine la care se opresc Dominique Lanni și Aurore Petrilli sunt: Ananke, zeița destinului, Artemis, maestra vânătorii, Badb, zeița irlandeză a războiului, având formă de cioară, Bastet, zeița egipteană cu cap de leoaică sau de pisică, frumoasa nimfă Calypso, care l-a ținut prizonier pe Ulise timp de șapte ani pe insula Ogygia, zeița romană Cloacine, purificatoarea orașelor, Culsu din mitologia etruscă, Ereshkigal, zeița infernului în mitologia mesopotamiană, Eriniile răzbunătoare, celebra Freyja, zeița dragostei și a cruzimii din mitologia scandinavă, Hecate, zeița greacă a răscrucilor, a ceții si a magiei, Hel, încarnarea infernului nordic, Itzpapalotl, fluturele mortal din panteonul aztec, mayașele Ixquic și Ixtab, Kali, zeița hindusă a timpului și a morții, Mictlancihuatl, soția zeului aztec Mictlantecuhtli, Moirele care torceau destinul omului, regina malefică Morrigane din mitologia celtică, Nemesis, zeița răz-bunării la greci, Persefona, zeița lumii subterane și a fertilității, Ran, zeița furtunilor în mitologia nordică, Renuka, zeița mamă în hinduism, Sekhmet, zeița luptătoare cu înfățișare de leu din mitologia egipteană, Tlazolteotl, zeița aztecă a purificării, Tuchulcha, zeița infernală etruscă.
Cea de a treia secțiune a cărții ne propune o interesantă incursiune în lumea zânelor și a vrăjitoarelor. Numărul lor este mult mai mic decât acela al divinităților. Zânele și vrăjitoarele sunt asemănate cu fețele distincte ale unei medalii. Autoarele observă că ele prezintă o serie de trăsături asemănătoare, în sensul că stăpânesc magia, cunosc secretul plantelor, recurg la vrăji și sunt înzestrate cu puteri neobișnuite. Magiciene redutabile, zânele sunt înzestrate cu o irezistibilă putere de seducție. Sunt foarte frumoase și poartă veșminte strălucitoare. În antiteză, vrăjitoarele țin de lumea întunericului și sunt adoratoare ale Satanei. Sunt urâte, diforme și respingătoare. Acțiunile lor se găsesc în consens cu înfățișarea. Spre deosebire de zâne, care sunt binevoitoare, vrăjitoarele se găsesc în slujba răului. Drept consecință, în timpul Evului Mediu, ele au fost arse pe rug. Au fost elaborate chiar o serie de lucrări care îi ajutau pe reprezentanții Inchiziției să le identifice. Autorii se opresc doar la șase vrăjitoare, un număr surprinzător de mic: Black Annis, vrăjitoarea din folclorul englez, Baba Yaga din mitologia slavă (cu echivalentul românesc Baba Cloanța), fantoma Banshee din folclorul irlandez, Circe, vrăjitoarea care își transforma dușmanii în animale, Medeea, vrăjitoarea care îl ajută pe Iason să găsească Lâna de Aur, fantomatica Perchta din credințele popoarelor germanice. Putem constata că dintre exemple lipsesc zânele, dicționarul vizând doar personajele feminine monstruoase. Evocarea lor a servit doar ideea definirii mai ușoare, prin antiteză, a vrăjitoarelor.
După cum o sugerează și titlul, capitolul al patrulea se ocupă de „Fantome, spectre și arătări”. Existența lor se leagă de posibilitatea existenței unei vieți după moarte. Aceste ființe au o lungă istorie în imaginarul uman. Fantomele, strigoii și stafiile sunt creaturi ce se caracterizează prin absența unui corp material. De regulă, ele sunt considerate sufletele celor care au rămas, după moarte, pe Pământ, deoarece nu au avut parte de un ceremonial de înmormântare. În felul acesta, nu s-a realizat integrarea lor firească în lumea de dincolo.
În timpul Evului Mediu, datorită epidemiilor și deselor războaie, teama de moarte și de Judecata de Apoi s-a amplificat. Ciudat este că această credință în fantome persistă și în lumea modernă. Ele bântuie locurile abandonate, drumurile, cimitirele și mormintele. Preiau formă umană și poartă veșmintele cu care erau îmbrăcate în timpul vieții. Adesea, fantomele, spectrele și arătările au devenit personajele unor romane, nuvele, poeme și piese de teatru. În acest sens, e suficient să amintim celebra piesă a lui Shakespeare, Hamlet. Dar celebrul dramaturg a mizat pe prezența unor spectre și vrăjitoare și în alte creații ale sale. Aceste apariții au dobândit o nouă popularitate odată cu dezvoltarea cinematografiei.
Poveștile stranii cu fantome nu sunt răspândite doar pe tărâm european, ci și în Asia și în Orient. În Japonia, ele se numesc Kwaiodan și au cunoscut o dezvoltare deosebită, inspirându-i pe scriitori, muzicieni, dramaturgi și cineaști. Se crede că fantomele sunt purtătoarele unor mesaje fericite sau funeste. Bântuindu-i pe cei vii, se crede că ele joacă un rol justițiar, reparând o nedreptate sau săvârșind o răzbunare.
Printre exemple, Dominique Lanni și Aurore Petrilli menționează următoarele: Femeia albă aducătoare de moarte, Lorelei, frumoasa nimfă care, asemenea sirenelor, seduce marinarii prin frumusețea și cântecul ei de pe o stâncă din Rin, atrăgându-i spre moarte, Nure-Onna din mitologia japoneză, având cap de femeie și corp de șarpe, Oiwa, fantoma răzbunătoare tot din mitologia japoneză, servitoarea Okiku, a cărei nălucă bântuie lângă fântâna unde a fost ucisă de stăpânul ei, Bocitoarea din pădurile de dincolo de Rin, Yuki Onna, femeia zăpezii din folclorul japonez.
Ultimul capitol se ocupă de monștri. Dacă în limba franceză există un termen specific și pentru genul feminin (Monstresse), acest lucru nu există și în limba română, același cuvânt fiind utilizat pentru ambele genuri. După model francez, am putea încetățeni termenul de „monstrese”. Acestea sunt niște ființe care au bântuit din cele mai vechi timpuri imaginația oamenilor, alimentând diferite credințe și provocând o spaimă teribilă. Monștrii sunt văzuți ca niște ființe diforme, urâte, gigantice sau mărunte, ce sfidează legile firești ale naturii. Picturile, frescele, statuetele, poveștile și legendele vorbesc despre aceste ființe malefice. Chiar și monștrii feminini alcătuiesc un cortegiu impresionant. Monstruozitatea lor fizică este adesea dublată de cea morală. Faptele lor teribile alimentează angoasele oamenilor, îndeosebi pe cele ale copiilor. Ei pot trăi în mări, în fântâni, în păduri, de unde se arată în mod neașteptat.
Dezvoltarea științelor exacte a dus la dispariția tenebrelor, monștrii de odinioară retrăgându-se în lumea poveștilor, a legendelor și a operelor de artă. Treisprezece asemenea ființe malefice sunt zugrăvite de către autoare: Arachne, priceputa țesătoare transformată în păianjen de către zeița Atena, deoarece s-a crezut mai pricepută decât ea, Scila și Caribda, ce exprimă necesitatea opțiunii între două rele, Himera, monstrul feminin tricefal, având un cap de leu, unul de capră și unul de șarpe, Echidna, femeia-șarpe, „mama tuturor monștrilor”, Else cea păroasă din mitologia germanică, Gorgonele îngrozitoare care îi transformau în stană de piatră pe cei care le priveau, Gryla, femeia troll din mitologia islandeză, uriașa balenă Keto, gigantica Ruel din mitologia germană, Selkolla, femeia focă din bestiarul nordic, Sirenele, ființe fabuloase din mitologia greacă, cu aspect de femeie și cu coadă de pește în loc de picioare, care, prin cântecele lor, ademeneau corăbierii în locuri primejdioase, enigmaticul Sfinx și apa primordială Tiamat.
Bestiarul realizat de Dominique Lanni și de Aurore Petrilli constituie o interesantă călătorie în mitologiile lumii, alcătuind – în mod indirect – și un elogiu adus femeii și feminismului.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025