Un portret al Veronicăi Micle nu se poate realiza decât în alăturarea acesteia poetului „nepereche”, Mihai Eminescu, de care a fost legată prin destin, viața celor doi împletindu-se până la moarte. Poate că șansa ei de a rămâne în istoria literaturii române ar fi fost alta dacă nu l-ar fi cunoscut pe Eminescu, deși talentul poetic nu i-a lipsit, dar împlinirea creației lirice i se datorează influenței de netăgăduit a acestuia. Cuplul lor se așază astfel confortabil în galeria atâtor iubiri celebre din literaturile lumii, care au aureolat pagini memorabile de-a lungul veacurilor.
Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850, la Năsăud, oraș din Transilvania, cu reverberații culturale notorii în viața obștei românești din Imperiul Austriac, la vremea aceea. Pe numele său de familie Câmpeanu, a fost al doilea copil al lui Ilie Câmpeanu, luptător în Revoluția de la 1848. După moartea acestuia, în 1849, soția Ana (era moașă) se mută, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț, unde se afla fratele său Radu. Acesta moare curând, astfel încât familia se mută, în 1853, la Iași, unde se stabilește definitiv. Aici Veronica urmează școala primară, apoi se înscrie la Școala Centrală de Fete, pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. Întâmplarea face ca, în comisia examenului de absolvire, să fie, alături de Titu Maiorescu, și Ștefan Micle, profesor universitar, care se îndrăgostește de tânăra copilă. Deși aceasta avea abia paisprezece ani, o ia de soție (el având vârsta de patruzeci și trei de ani). Căsătoria a avut loc la 7 august 1864 și a fost oficiată în Biserica „Bob” din Cluj, nu întâmplător, întrucât Ștefan se născuse în comuna Feleac, din apropierea Clujului, la 25 septembrie 1817. A fost unul dintre primii fizicieni români, cu studii la Viena, devenit rector al Universității ieșene.
Pe când era elevă la Școala Centrală (1864), este prezentă întâmplător la intrarea lui Titu Maiorescu, într-una dintre seri, pe holul internatului de fete. Acesta fiind profesor acolo, fapta a fost calificată de unii adversari politici scandaloasă. I se intentează proces în 1865 (fiind achitat în cele din urmă), la care Veronica este martoră, fapt pe care Maiorescu nu-l va trece cu vederea niciodată.
Din căsătoria cu Ștefan Micle, Veronica naște două fete: Valeria, în 1866 (devenită, sub pseudonimul Nida, o remarcabilă cântăreață de operă la Paris), și Virginia, în 1868 (ajunsă o cunoscută profesoară în Iași, căsătorită Gruber).
Veronica scrie poezii și proză, debutând în 1872 în revista Noul curier român sub pseudonimul Corina, cu două schițe romantice: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iaşi. Citește în paginile Convorbirilor literare poezii de Eminescu, de care se îndrăgostește înainte de a-l fi văzut („M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” – M-am gândit…, 1883), dar în primăvara anului 1872 îl cunoaște totuși personal, în urma unei călătorii la Viena împreună cu soțul său, care o dusese în capitala Imperiului pentru un tratament medical (suferea de psoriazis). Întrucât era nevoie ca Veronica să rămână mai multă vreme sub observație medicală, soțul ei, profesorul Ștefan Micle, o încredințează, pentru a-i ține companie, studentului Mihai Eminescu, bun cunoscător al orașului și al istoriei acestuia. Nici că se putea un mai bun prilej de cunoaștere și de apropiere între cei doi, care erau de aceeași vârstă, însetați de viață și de iubire. Ei petrec o jumătate de an, în primăvara și vara anului 1872, colindând prin muzee, dar și zăbovind pe terasele romantice de pe malurile Dunării, într-un oraș în care valsurile lui Johan Straus răsunau de pretutindeni. Astfel se naște o mare iubire, căreia i se vor închina, în timp, nenumărate poezii de dragoste, emoționante. Veronica nu ezită șă-și mărturisească sentimentele, în poezii de o romanțiozitate evidentă, cochetând ușor cu cel de care se simte iubită: „Că astăzi nu mai sunt stapână / Pe mine, pe sufletul meu, / Numai c-o strângere de mână / Îndeajuns ți-am spus-o eu. // Și ca o slabă jucărie / Sunt astăzi înaintea ta, / Privirea mea ți-ar spunea-o ție / În ochii mei de vei căta. // Și c-a mea singură dorință / E roabă ca să-ți fiu în veci, / Ți-o spune ʼntreaga mea ființă / Când tu pe lângă mine treci. // Însă tu treci cum trece-o rază / Din soare, pe un biet pribeag, – / Ce-i pasă ei că-l luminează … / Ce-ți pasă ție că-mi ești drag!” (Ca astăzi…).
În 1887, publică volumul de versuri intitulat simplu Poesii (București, I.G. Haimann, Librar-editor), prea puțin apreciat în epocă, notorietatea autoarei fiind datorată în special relației cu Eminescu. Și totuși, poeziile acesteia trebuie citite în cheia educației de pension a tinerelor domnișoare de la finele secolului al XIX-lea. Sunt versuri caligrafiate cu melancolie și cu parfum sentimental, specifice jurnalelor intime: „Când îmi plec fruntea pe mână / Fuge gândul meu pribeag / Și mă cred că-ți sunt stăpână / Ție, vecinic mie drag. / Și mai cred, ca altădată, / Că tu mie te închini, / Și cu inima-ntristată / Greu, de dorul meu suspini. / Atunci câte sunt în lună, / Câte-n stele și povești / Trec prin mintea mea nebună / Socotind că mă iubești. / Dar tresar… și de pe mână / Ridicând fruntea încet, / Eu din visu-mi de stăpână / Tristă roabă mă deștept” (Când îmi plec…). Volumul Veronicăi Micle se deschide cu o profesiune de credință, închinată poeziei, ceea ce trădează vocația reală a tinerei poete, încă versificând cu naivitate: „Frumoasă, sfântă poesie, / Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu / Pe dulcea ta zădărnicie / Cât preț a pus sufletul meu. // Cât îmi părea că sunt de mare / Ca idol, eu mi te-am ales, / Cu acea veșnică ardoare / Prinos adusu-ți-am ades.”
Lecturile din Eminescu îi emancipează discursul liric și chiar universul ideatic devine într-o altă altitudine de exprimare. Este de-acum o altă poetă, mai ales în lirica de dragoste, aproape integral reverberând sentimernte când duioase, când mai dramatice, care reflectă seismica diverselor momente ale relației cu Mihai Eminescu. Predomină însă o profundă melancolie și o emoție sinceră a trăirii sentimentelor: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta / Încetul la o parte suvițele le-aș da, / Senină să ramâie, curată ca un crin, / Icoana de iubire la care să mă-nchin. // Dar tu ca un luceafăr departe strălucești, / Abia câte o clipă în cale-mi te ivești, / Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu / Vedenie iubită la care mă-nchin eu” (Să pot întinde mâna…). Poeta are sensibilitate, contemplând frumusețile naturii, florile: „Sunt lacrimioarele-nflorite / Și când duios mă uit la ele / La tine mă gândesc, iubite, / Și-mi amintesc vremile-acele // Când înflorite lăcrimioare / Cu drag îmi trimeteai tu mie, / Și când era în orice floare / Un semn de-amor, de bucurie. // Ah! florile atunce date / N-a mai rămas nimic din ele / În vânt sunt toate spulberate, / Simțirea ta, vremile-acele!” (Sunt Lăcrimioarele-nflorite…), totul într-o candidă evocare a unor momente trecute de fericire.
Pesimismul eminescian este ușor recognoscibil; chiar și metrica și unele metafore sunt preluate într-o rezonanță productivă: „O, visul meu cel mai slăvit, / Frumos şi cel din urmă, / Aşa cum dulce te-ai ivit / Te stinge şi te curmă. // Căci e demult de când am pus / Inimii mele pază, / Şi-i mult mai mult de când i-am spus / Iubirii să nu crează. // Şi prea târziu să mai aprind / Azi dragostei făclie, / Şi-n mintea mea să mai cuprind / O dulce nebunie. // Destul c-o clipă l-am iubit, / Şi-o clipă i-am dus dorul,/ Te stinge vis cum te-ai ivit / Stingându-mi şi amorul” (Cel din urmă vis), atingând vibrații tragice în ultimele creații, când sentimentul pierderii definitive a iubitului, a poetului Eminescu, devine copleșitor și fatalmente implacabil, cum este în această poezie scrisă în chiar ziua stingerii lui din viață:„«Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!»/ Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună – / Noi visam eternitate în durata unei clipe. // «Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază» / Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge; / Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează / Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge! // Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie / A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată / Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie, / Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată // Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă / Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne; / Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă / Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne; // Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună / A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună / Toate razele de lună, toate razele din soare / Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare” (Raze de lună).
În urma pierderii definitive a poetului, a omului pe care l-a iubit mai presus de orice, se retrage la Mănăstirea Văratec, unde moare, la rândul său, datorită unei congestii cerebrale, și este înhumată lângă Bisericuța „Sf. Ioan” de la Văratec, la data de 3 august 1889.
Veronica Micle își are locul aparte în istoria literaturii române nu numai datorită legendarei povești de dragoste dintre ea și poetul Mihai Eminescu, ci și pentru că este primul poet afirmat deplin în ceea ce Al. Vlahuță numea definind curentul eminescian.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025