Poem de dragoste
Se-ncurcă, se-amestecă
orele zilelor, zilele anilor,
ca-ntr-o răscruce.
Și înainte, și înapoi,
același drum duce.
Ca niște păgâni,
stăm la margini de lume,
lângă un cimitir uitat,
la capăt de sat,
străjuit de străbuni.
Fluturi albi, fluturi negri,
de pe flori vin spre tine,
ca-ntr-un joc de destine.
Ne vorbesc tremurând
despre rău, despre bine.
Ți se-așază pe umeri
în rotiri, rând pe rând.
Poate unul dintre ei
a zburat de pe cruce.
Stă la tine pe șold
și-i șoptesc să se urce
sus, pe sfârce,
să mănânce
miere dulce.
Grabă vegetală
Am adormit spre dimineață
tot ascultând graba vegetală
și tremurul aerului de primăvară
tot căutând în minte un cuvânt perfect
bun să definească amalgamul de stări omenești
pe care-l stârnește continuu
împovărătoarea poftă carnală
În încăpere și-n vârful degetelor mele
a rămas prezentă senzația
că frumusețea trupului tău s-a desprins
de ființa ta
așa cum se spune că se ridică sufletul
din trupul morților
poate de aceea trăim într-o îndelungată sclavie
fiindcă vrem ceea ce nu avem niciodată cu totul,
doar fragmente, frânturi
incapabile să mai recompună întregul
devorat de viermele din fiecare clipă
Vinovăția
Am fost – vreme îndelungată, pictor de biserici
Cu mâinile mele păcătoase am desenat sfinți și am colorat aure
Cu degetele mele întinate am atins ochi de pustnici și obraji de preacuvioase
Am zugrăvit mitropoliți și îngeri, heruvimi și arhangheli
În preajma sfinților, dacă stai îndelung, te cuprind deodată și frica, și evlavia,
și mila, iar frigul se strânge ghem și te alungă
pentru că vinovăția îți apasă umerii ca un munte
iar ruga, oricâtă ardoare ar avea în cuvinte și oricâtă căință,
ajută doar puțin îndoielii.
Acum cioplesc în marmură cruci lustruite
pe care scriu niște nume și ani
între care s-au scurs, ca niște picături de apă, destine
și beau, din când în când, alături de ciocli, câte un vin, câte o vodcă,
să nu mai simt în oase răceala pietrei
la care lucrez ca un ocnaș, condamnat pe viață.
Calul bătrân
Când mă-ntorceam de departe, acasă
și-abia deschideam poarta
calul nostru bătrân știa c-am venit
necheza un pic și bătea din copite
în semn de dojană, în semn de salut
atunci mila și dragostea mea ajungeau până-n ceruri
iar neputința și neliniștea
mă-ncercau amarnic așa cum
îi încearcă pe condamnați vinovăția
Dacă aș fi avut și cea mai mică
dintre puterile vindecătorilor,
aș fi strigat măcar să se audă în ceruri
să se schimbe ceva în alcătuirile lumii
căci zadarnică i-a fost toată truda
iar viața lui doar o alergare părelnică
prin ierburi și pe drumuri
o amăgire lângă neputincioasa și
prefăcuta iubire a omului
s-a întors într-o seară
la vechea poartă pe care intra
și ca într-un plâns al tuturor cailor
care nu mai sunt de folos, scurt și trist
a nechezat.
Nu i-a deschis nimeni și a plecat
într-un tropăit șovăielnic.
Când am aflat, am îngenunchiat și-am țipat.
Eu sunt pentru toată tristețea de pe pământ
cel dintâi vinovat.
Nicolae SCHEIANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025