Veritabilele întâlniri cu celălalt – existențiale și livrești – pot provoca trăiri ce nu ne sunt îndeobște la îndemână. Devin prilejuri de examinare a felului în care ne locuim lumea și pe noi înșine. Ele neastâmpără gândul, întețesc combustiile dinăuntru ispitindu-le cu prefaceri de zile mari. Activează sporit foamea și setea, îmbie la căutarea altor răspunsuri pentru întrebările dintotdeauna. Sunt tot atâtea (re)încărcări spirituale, tot atâtea îndemnuri să nu lâncezim, să refuzăm încremenirea, sedentarismul. Să ne călătorim și să ne căutăm cu stăruință până când ne vom ajunge cu adevărat. Până când vom regăsi, îmbogățiți cu priviri altfel atingătoare, ceea ce se află deja adăpostit în noi înșine: locul de unde am pornit. Așadar, nu descoperire ca aflare a unui teritoriu necunoscut, ci des-coperire a vetrei interioare, înlăturare a ceea ce acoperea tocmai autenticitatea noastră.
Iată doar câteva dintre coordonatele călătoriei spre sine în jurul cărora se construiește volumul Mă voi întoarce, semnat de Andreas Wellmann, poet român stabilit în Germania. Cartea, apărută anul trecut la editura clujeană Limes, adună laolaltă creații lirice scrise în limba română sau traduse din germană de către autorul însuși, distribuite în două secțiuni: prima cuprinde 42 de poezii, iar cealaltă adună, sub genericul „O zăbavă în… haiku”, trei grupaje din specia literară menționată: „Nisipul din clepsidră”, „Anotimpuri” și „La limanul realității”. Volumul e însoțit de o prefață întocmită de scriitorul Mircea Petean, cu titlul „Muzica loialității”.
Dacă avem în vedere partea dintâi din economia culegerii, observăm că unele piese cochetează cu epistola, altele se apropie de însemnările diaristice ori sunt așezate sub semnul baladescului, atitudini ce cheamă inflexiuni epice: interferențe de voci textuale (recognoscibile în plan real: fie în patrimoniul spiritualității universale, fie în peisajul literar românesc sau invocând figuri umane apropiate autorului), delimitări spațiale, reconstituiri ale unor experiențe – devoalate, unele, în notele de subsol ori în comentariul introductiv al editorului, un alt beteag de drum. Caracterul confesiv și firescul discursului, apelul la vatra focului (cu simbolistica ei generoasă), împărtășirea bucatelor și a vinului produc o atmosferă de comuniune în jurul rostului și al rostirii, deschid fante către un timp paralel, mai concesiv cu ființa și mai miezos (lucrurile căpătând substanță când sunt gândite, rostite).
Obsesia tematică la care ne-am referit se intersectează, în volum, cu alte dimensiuni ale existenței (prietenia, relația cu timpul, iubirea, condiția emigrantului, scrisul, așteptarea, moartea), configurând un topos artistic amprentat biografic, un fel de hartă interioară. Călătoria inițiatică (nicidecum lipsită de o oarecare viclenie, cu ocoluri intenționate ale traseului confortabil, inert) se efectuează, după cum remarcăm, în „cercuri magice”, cu obligatorii întoarceri la centru, la „locașul de căldură” (s.n., D.M.), fiindcă desprinderile, în ciuda complexității drumului, nu împlinesc decât provizoriu expectanțele eului liric („Orizonturi – / mereu altundeva / decât acolo unde / tocmai mă aflu” – Orizonturi).
Escapadele cunosc incertitudini, obstacole, temeri, întâmpină tot felul de tentații, râvnesc transgresări ale unor limite (culturale, temporale, creatoare, onirice, relaționale și abia în cele din urmă spațiale), desfășurându-se adesea în compania prietenilor. Merită urmărit dialogul ipostazelor textuale, cu ritualul său enigmatic, dialog petrecut parcă undeva-cândva, pe muchie de timp, „la marginea realității” (Cercetașii vestesc), cum în situacțiile improvizate de adepții clocotrismului. Aici eurile, în mai cuminți sau mai febrile polemici, își dăruiesc ființă unul altuia, deprind relocuirea lumii, a vremii și a lor înseși, probează, ludic-tragic, disponibilitatea literaturii de a modifica „starea de fapt” (Ioan Flora): „Nu macină petale, nici grăunțe, ci macină nimicul – / sugeră unul dintre literatori, / dar îl macină bine – / comentă un altul, / praf îl face – / adăugai, la rându-mi, visător” (Moara). Ne întâmpină în aceste versuri și o notă de ironie, trădând, printre altele, deșertăciunea căutării, autoiluzionarea.
Chiar dacă nu schimbă din temelii alcătuirea lumii („căci ce-s niște versuri stângace / în fața Marelui Tot?” – Foc nemilos), chiar dacă nu detensionează spaimele dintotdeauna ori „neliniștea / și graba grăunțelor de nisip / care se scurg în clepsidră” (Distanțe de netrecut de mici), ea, literatura, are puterea – în viziunea lui Andreas Wellmann – să scoată din amorțire lucrarea dinăuntru („Și totuși, astăzi m-a ars / un foc nemilos de frumos” – Foc nemilos): acolo unde se construiesc de fapt realitățile și vremile, unde iau naștere adevăratele țărmuri. Ea poate stârni o altfel de foame: de sens, de iubire („Pentru o clipă / în care frunza plutește indecisă / între cer și pământ / și inima tocmai uită / să bată, / îmi curge sângele tău prin vene, / neliniștindu-mă / c-un alt Eu. // Apoi, inimii i-e dor / de Noi” – Substituție), de viețuire conform propriilor opțiuni.
Iată cum alunecările dincolo de concret dezleagă baierele minții, stârnesc de-negânditul; ele îmbie deopotrivă emoția să-și spună cuvântul spre a elibera astfel, laolaltă, creier și inimă, energiile întemeierii. Sunt vremi febrile, în ebuliție, transpuse liric în elemente din câmpul semantic al arderii, al focului (Palimpsest, În biblioteca vieții, Un colț de gând). Jarul ațâță cuvântul însuși („Am dat foc la niște gânduri și-am ieșit cu scrumul în mână” – De pierdere), promite artistului aventuri inedite, iar primenirea lor cu sare sporește și mai mult setea, care, la rându-i, spre a nu sminti cu totul ființa, cere descântec, poezie: „Câteodată firave plante, / câteodată bulgări de lumină, / inventăm un munte, o zi / pășind cu lovituri de nisip în sânge / prin labirinturi de orizonturi. / Cândva ne-om căuta cenușa-n stele / sare în foc și pe bucate sacre” (În jurul focului). Sunt căutări ale spiritului niciodată potolite („Iarăși mă mir / de nenumăratele fețe ale iernii” – Cu voi; „Și iarăși tresar: sunt cămătarii inimii sau ai legii / în ceasul acesta de noapte?” – Stare de asediu), deschideri către misterul existenței ce sunt împărtășite colocvial în preajma vetrei, lămurite, mereu cu teama de a nu fi „rostite la timp” (idem) ori de a fi aneantizate, osificate de freamătul cotidian. Ele pretind priveghere neîntreruptă. Cum și visul trebuie dus mai departe, nelăsat învins de realitatea văduvită de sare.
Spunem de aceea că bucatele pe care ni le oferă Andreas Wellmann (includem aici și haikuurile, subtile metamorfoze ale palpabilului și ale generalului în simțire, în esență) sunt stimulatoare: putem găsi în ele adăpost pentru locuirea noastră. Ne îmbie să ne călătorim noi înșine către adevărul propriu (așa încăpător cum este, poate chiar confuz câteodată, copleșit de prea multe interpretări), să nu ne temem de îngrădiri, să nu ne lăsăm supuși acestora. Să nu ne risipim în vânarea de certitudini universale („zile sacre și reci – / la masa tăcerii / se așază timpul râzând” – p. 75). Să ne trăim cu superbie precaritatea.
Să ardem cu înțelepciune: „arc încordat – / în zbuciumul corzii / vibrează tăcerea” (p. 73).
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025