George Vigdor aparține unei familii literare a aforismului militant și poetic. De la Cioran moștenește forma scurtă și disprețul metafizic; de la Steinhardt, tensiunea interioară; de la Blaga, metafizica autohtonă; de la Urmuz, absurdul. Dar el nu e epigonul nimănui. Vocea sa e singulară prin amalgamul briant de inteligență și sarcasm, o contraofensivă gnomică într-o lume prea gălăgioasă pentru a mai putea fi ironică și condescendentă cu sine. Aforismele lui sunt veritabile grenade emoționale, care fac implozie în inima unui lector obosit de atâtea mistificări arătoase. Tonalitatea confesivă și acrimonia urbanizată apropie autorul de postmodernismul etic decadent.
Analistul nu e captivul unei singure tonalități, deoarece prezentul volum propune o orchestră de timbre: gravitate cognitivă, pamflet politic, umor sexual, observație socioantropologică, autoironie devoratoare. Această multiplicitate îl apropie de tradiția transilvăneană a alterității și a multiculturalității (cf. motivele recurente despre români, maghiari, evrei), amintind uneori de condeiul dublu al lui Andrei Codrescu – jumătate vizionar, jumătate clovn cosmic. În corpusul textual decelăm numeroase teme și motive, precum: metafizica precarității − moarte, eternitate, abis, verticală/orizontală (obsesia pierderii verticalei umane); identitate și alteritate − evreu, român, maghiar, viziunea transilvăneană și analiza stereotipiilor etnice; critica politică și socială − de la comunism la consumism, de la iluzia libertății la globalismul uniformizator; sacrul evacuat și nostalgia divinului; autoreferențialitate − condiția scriitorului, relația de in-aderență cu Uniunea Scriitorilor, grafomania, ironia autoportretistică; eros și corporalitate − tratate între meditație etică și glumă bulevardieră; paradoxuri temporale − clipa, timpul pierdut, bătrânețea, tinerețea, prezentul absolut.
Prezentul volum al lui George Vidgor, Blestemul fragmentului (Actaeon Books, 2025, prefață – Daniela Sitar-Tăut, prezentare coperta a IV-a − Ion Cristofor), este un jurnal afectiv codat, un spectacol al inteligenței cinice, o psalmodie ironică adresată unui lector care nu caută anestezieri conjuncturale, într-o mioritică îmbătare cu apă rece, ci confruntarea spirituală, tradusă, camilpetrescian, drept o convorbire între două inteligențe. Pentru încercatul gazetar și poet, aforismul nu e doar de ornament estetic, ci o strategie de supraviețuire intelectuală într-o lume descentrată, ce și-a pierdut simțul gravitației axiologice. George Vigdor își asumă „blestemul fragmentului” nu ca o limită, ci ca pe o formă de libertate. Între „cârjele absolutului” și „smintelile cotidiene” se derulează, in facto, biografia unei conștiințe ce nu vrea să se așeze, care găsește în (mobilitate) – tematică, stilistică, identitară – un mod de supraviețuire. În felul acesta, cartea pare o autobiografie fractalică, scrisă la prezentul continuu.
Ion Cristofor definește persuasiv notele particularizante ale acestui scriitor atipic: „Poet de mare talent, cu o impresionată activitate de gazetar, George Vigdor este un eseist original, un spirit rebel, hiperlucid și imprevizibil. Originalitatea lui apare mai ales într-o artă a fragmentului. S-ar părea că autorul dovedește o neîncredere în sistemele de gândire consacrate, laborios construite.
Într-o epocă tot mai grăbită și superficială, scriitorul pariază pe o estetică a fragmentarului, rostindu-și neliniștile și descoperirile cu un netăgăduit cinism al inteligenței. Creațiile lui George Vigdor aparțin unui Sisif al lucidității, unui nihilist ale cărui aforisme („pastile metafizice”) impresionează prin scriitura rafinată, prin gustul neostenit pentru paradox, ludic, concizie și eleganța sfidătoare. Apetența marcată pentru gândirea aforistică îi asociază scrisul unei familii de gânditori precum Emil Cioran și Nicolae Steinhardt, cu care tânărul scriitor are evidente afinități”.
Analizând specificitatea textelor, evidențiem note definitorii stilului auctorial: aforismul ca saturație existențială, cu o densitate maximă de idei; transgresarea platitudinii cotidiene prin metafore destabilizante; cinismul afectiv temperat de o urmă de idealism eșuat; refuzul solemnului și recursul la o ironie autosabotantă. Tomul este structurat în trei cicluri, fiecare cu o identitate tematică distinctă, dar legate de un fir ontologic comun: fragilitatea sensului în fața avalanșei de simulacre. Cel dintâi, intitulat ironic-condescendent Cârjele absolutului, propune o demistificare a valorilor pretins suverane, intangibile: eroismul, religia, apartenența, progresul. G. Vigdor nu atacă aceste idei frontal, ci le aghiesmuiește la ralenti până devin ilare. Ironia sa nu e distructivă, ci purificatoare, asemenea unei sesiuni de detoxifiere ideologică. Aforismul devine aici o incizie scurtă, dar penetrantă, precum un laser: „Lenea reprezintă, incontestabil, motorul progresului”, „Constituție − document creat de inițiați, votat de neavizați”, „Esența iubirii digitale – iubește-ți aproapele de departe”.
Această primă parte are densitatea unui manual de sapiență personală. Fraza e tăioasă, deseori cu o construcție binară, maniheică și complementară („Dragostea presupune… sexul presupune…”), echilibrată de o metaforizare scurtă și eficientă. Se regăsesc teme cioraniene (despre ratarea întâlnirii cu absolutul, despre catastrofă) filtrate printr-o conștiință ludică. Imaginea verticalei pierdute e unul dintre motivele forte ale volumului, cu valoare de concept-cheie. Autorul înalță cârja ideologică în fața absolutului nu din nevoia de sprijin, ci din orgoliul de a lovi în nevăzutul supradimensionat al mitologiilor colective. Ironia civilizațională e lipsită de mizantropia absolută, păstrând un fir de compasiune lucidă. Autorul uzitează formulări șocante („cârje”, „eros digital”) pentru a destabiliza convențiile mentale. Temele, recognoscibile, ale secțiunii, sunt: vidul, apartenența, eșecul idealului, suprasaturația valorilor.
Dacă primul ciclu este metafizic, cel secund, Sminteli cotidiene, devine burlesc. Autorul excelează în grotescul comportamental, transformând contemporaneitatea într-un teren de joacă pentru paradoxuri. Avem aforisme scurte, mușcătoare, uneori aproape lubric-afective, într-un postcaragialism care, în loc să descrie mahalaua, o scanează cu o dronă și râde amar: „Monologurile sunt cele mai captivante, nu te plictisești niciodată”. Această secțiune schimbă registrul și plonjăm în zona „aborismului” de contact, a aforismului urban, a glumei cu iz de stand-up, a jocului de cuvinte. Apare vorbirea în registre multiple: română colocvială, engleză „de serviciu”, argou. Ironia devine mecanism principal, iar filosofia e dizolvată în pastile comice cu final neașteptat. Dacă prima parte se adresa cititorului metafizic, aceasta se adresează cititorului de cafenea – dar ambele au aceeași voce, care se simte acasă în ambele spații. Aici se dezvoltă un umor abraziv, de extracție ludică și politică. Sunt aforisme dezinvolte, uneori vulgare, cu scop, cu trimiteri spre Caragiale și Urmuz în spiritul grotescului domestic, dar cultivat și ironic, un cocktail între joacă verbală și mizantropie șarmantă. Aforismele capătă nuanțe de comedie amară în stilul lui Florin Iaru sau Radu Vancu, când profesează autoironia bășcălioasă: „Îmi plac doar pozițiile din Kamasutra. Cele din viața reală mă lasă rece…”. Subiectele predilecte în această secțiune sunt alienarea domestică, ridicolul social, absurdul erotic, disprețul față de convenții.
În Mereu la periferia ideii autorul se revendică de la tradiția criticii sociale, dar o actualizează printr-un discurs aforistic care nu predică, ci dinamitează. Presa, liderii politici, manipularea mediatică, toate sunt denudate de prestanța lor printr-o ironie dureroasă: „Mai nou, presa este a patra putoare în stat”, într-un tip de disidență soft, dar incisivă. Reflecțiile au o tentă metapolitică, antimainstream, antiglobalistă. Avem o evidentă disidență conceptuală. Autorul e lucid, acid și profetic: „cu Orban e bairam… fără Orban e maidan…”. Periferia nu e o localizare geografică, ci o asumare ideologică. George Vigdor scrie ca un ins care refuză centrul de comandă al sensului, operând în Braille, cu precizie de chirurg al absurdului politic. Analiza politică este densă și ludică, folosind umorul ca bisturiu ce trece cu nonșalanță prin teme majore, precum: disidența, presa ca propagandă, migrația, degradarea democrației. Tonalitatea se metamorfozează, ironia este abandonată sau atenuată în favoarea unei poezii existențiale cu valențe mistice. Autorul calchiază postmodern, uzează de perifraze, încurcă și descurcă precum un Puck shakespearean ițele cognitive.
George Vigdor nu mai ironizează realitatea, ci o deplânge cu luciditate. Autorul survolează cotidianul cu drona sarcasmului și detectează smintelile nu ca patologii, ci ca norme ale existenței socializate. Scriitura sa devine un scanner ironic ce înregistrează hărțile deformate ale normalității. Sub bagheta lui, aforismul ajunge o formă de rezistență etică într-o lume a absurdului democratic și a impotenței afective, dar și un spectacol al cerebralității autoironice.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025