În urmă cu patru ani, mergând la Carei, la mormântul părinților mei, de Luminație, am trecut în vizită și pe la educatoarea mea, doamna Stela Némethi. Mama, Margareta Sitar-Tăut, îi fusese profesoară la Liceul Pedagogic, iar cu Stela și cu Rodica Racolța păstrase o frumoasă relație de prietenie peste timp. Cunoșteam drama celei care-și pierde copila mai mult decât talentată, genială poate, la numai 37 de ani, știam lupta supraumană dusă de fata frumoasă ce zâmbea morții consolându-i ea pe cei din anturaj, campaniile de colectare de fonduri pentru a-i prelungi viața și momentul fatal, când niciun cuvânt nu poate să mângâie. La acea descindere în orașul copilăriei și al adolescenței mele, Stela mi-a vorbit de intenția ei de a face o carte în memoria fetei. Dar nu era încă pregătită. Între timp, s-a întărit în neuitare, a donat 26 dintre lucrările plastice ale Smarandei Muzeului de Artă din Satu Mare, a păstrat cu sfințenie blogul Help Smaranda pe un stick nărăvaș și, într-o zi de februarie în acest an, a venit la mine, în Baia Mare, făcându-și curajul de-a-mi încredința texte și imagini pentru a îndeplini această ultimă dorință a fetei. Mi-a spus tot atunci că Smaranda avea pregătit pentru tipar un volum despre cafea, ilustrat de ea, care așteaptă încă să fie adus la lumină.
Volumul Jurnal postum al Smarandei Némethi se înscrie într-o paradigmă diaristică aparte, specifică jurnalelor de boală contemporane, dar se diferențiază net de acestea printr-un melanj de cerebralitate estetică și de supraviețuire prin artă, o formă de creație identitară, în care eul diaristic se re-construiește prin cuvânt, culoare și autoironie. Scriitura Smarandei Némethi re-educă privitorul pus în fața suferinței. Jurnalul se caracterizează prin fragmentarism și prin alternanța cotidianului medical cu reflecția autoscopică, dar reușește să creeze un spațiu textual de intimitate și putere. Deşi uneori asistăm la regresiuni temporale rememorative în cazul jurnalului Smarandei, acesta urmează principiul calendaristic, axat pe sincronizarea dintre textul redat şi evenimentele prezente, dar şi pe hibridarea între exterioritate şi interioritate. Autoarea este deopotrivă un cronicar al sinelui, care înglobează simultan universul familial, lupta crâncenă cu maladia, radiografia interiorităţii şi rechizitoriul vieţii de până acum, precum şi un cronograf al exteriorităţii. Volumul artistei nu e doar un blecherian jurnal de sanatoriu, cât unul de boală, de luptă – inegală – cu aceasta şi cu tentaculele ei inexpugnabile, un jurnal al extincţei în care descoperi, stupefiat şi empatic, drama unuia dintre apropiaţi. Acesta conservă, în pofida tragismului, personalitatea definitorie a autoarei: extravertită, empatică, optimistă, altruistă. Tomul valorifică patru ani calendaristici din odiseea terestră a artistei plastice, fiind definitoriu prin mutaţiile survenite în plan biografic şi sapienţial. Jurnalul este deopotrivă un pariu al sinelui cu sinele, un exerciţiu de sinceritate impus, dar şi o radiografie, o investigare lucidă a maladiei. Aprehensiunea extincţiei tronează încă din primele pagini. Jurnalul va deţine astfel o funcţie soteriologică, de analgezic al maladiei, de evadare din propriul trup devenit, tot mai evident, perisabil. Teama de teribilul diagnostic ce planează, ca o sabie a lui Damocles, deasupra fiinţei nu conduce la manifestări lacrimogene, ci intensifică lupta, printr-o asumare voită a părții pline a paharului, în pofida unui diagnostic ce nu oferă speranței prea multe aripi, adenocarcinom cu mutația ALK pozitiv. Smaranda va duce o luptă crâncenă cu maladia, devenind, prin blogul Help Smaranda, un model pentru cei suferinzi de aceeași boală.
În tradiția jurnalelelor de boală (Frida Kahlo, Susan Sontag, Anca Mizumschi), Jurnal postum aduce o voce narativă extrem de interesantă și atipică. Sontag deconstruia stereotipurile cancerului, în vreme ce Smaranda le umanizează. Frida își transforma durerea în pictură, dar Smaranda combină pictura, scrisul și activismul. Jurnalul ei devine spațiu de comuniune și solidaritate, un jurnal public, o pledoarie pentru viață. Spre deosebire de multe jurnale de boală care documentează degradarea, cel al Smarandei documentează construcția de sine în ciuda bolii. Smaranda nu e doar cronicarul a ceea ce i se întâmplă – ci decide cum va fi relatată propria boală: un jurnal-atelier, un jurnal-devenire, nu doar unul de „rezistență”.
Poetica Smarandei e una a suferinței optimiste – o formulă paradoxală, poate, dar care traduce un modus vivendi. Autoarea transformă durerea în exercițiu de frumusețe. Ea alege să zâmbească, să își vopsească buzele roșii, să alerge. Durerea nu este nicicând romantizată, ci confruntată frontal, cu decență și luciditate. Boala e descrisă, observată, domesticită uneori, astfel încât speranța se impune ca un gest de autoconstrucție. Există o evidentă schimbare de ton între primele fraze, unde realitatea bolii este acceptată aproape tehnic („investigații aprofundate”), și finalul, unde intervine o notă de disperare cenzurată cumva cu pudoare.
Mărturisirea „întotdeauna am crezut că anul în care voi face treizeci și trei de ani va fi anul meu de succes” capătă o dimensiune tragic-ironică, relevând conflictul dintre așteptările personale și brutalitatea destinului, un exemplu al felului cum odiseea vieții poate fi impusă de forțe exterioare, eludând proiectele personale. Avem un jurnal de suferință, cu toate convențiile acestui tip de discurs: notă personală, adresare directă către lector, solicitările de solidaritate. În lipsa unei concluzii elaborate, apelul final („mulțumiri acelora care îmi strângeți pumnii…”) funcționează ca un punct de sprijin emoțional, oferind textului un echilibru fragil între speranță și resemnare. Astfel, suntem părtașii poveștii unei lupte, secundate de expresia unei conștiințe artistice care metamorfozează suferința în lexeme amprentante, fără patetism, dar cu o franchețe indelebilă.
Textul melanjează relatarea obiectivă cu apelul emoțional, creând o punte între rațional și afectiv. Detaliile medicale precise („adenocarcinom cu mutația ALK pozitiv”, „Crizotinib”, „Ceritinib”) ancorează discursul în realitatea crudă a bolii, conferind transparență autenticistă. Condeiera nu doar că-și expune suferința, ci o explică, o cuantifică, oferind cititorului o perspectivă clară asupra luptei pe care o duce. Schimbarea de tonalitate devine evidentă spre final, când relatarea clinică lasă loc rugăminții directe: „Ajută-mă să îmi cumpăr pastilele și să câștig lupta cu cancerul!”. Formulat imperativ, enunțul marchează momentul implicării directe a lectorului, nu ca simplu spectator pasiv, ci în ipostaza de potențial salvator.
Jurnalul se coagulează logic, trecând de la diagnostic la căutarea soluțiilor, la eforturile financiare și, în cele din urmă, la apelul umanitar. Această organizare ascensională accentuează tensiunea/disperarea, făcând ca finalul să fie și mai dramatic. Jurnalul nu este unul intim în sens clasic, ci unul asumat public, comunitar, digital. Autoarea își transformă fragilitatea într-un catalizator social, implicând prieteni, necunoscuți, medici și cititori într-o rețea de sprijin afectiv. Ea scrie pentru a se ancora în lume – un jurnal scris „cu oameni”, nu „despre oameni”: „Nu voi face o campanie lacrimogenă. Ar fi un gest suprem de egoism.” Acest refuz al dramatismului stereotipic ne devoalează o Smaranda care nu cere compasiune – ci complicitate, susținere, umanitate. Există evenimente-cheie care configurează acest volum. Cel dintâi îl constituie diagnosticul: „Mai rău decât mi-am imaginat” (18 ianuarie 2014) devine un șoc tăcut. Fără preludii, fără compasiune: „tumoare multiplă la plămânul drept și tumoare pe creier”. Dramatismul nu rezidă din ton, ci din ceea ce nu se spune – spațiul gol dintre cuvinte, în care lectorul amușinează hăul care se cască în viața diaristei. Specificitatea acestui moment constă în răceala obiectivității clinice, care ajunge astfel și mai sfâșietoare. Evenimențialul se instaurează din plin, cu un realism sec, care frapează. E debutul unui război spiritual și biologic deopotrivă.
Un alt episod este acela al morții părintelui: „Adio, Tati!” Un moment de durere în dublu registru: Smaranda, aflată deja în luptă cu extincția, este martor în fața stingerii tatălui său. Textul e dislocat între propria fragilitate și durerea celuilalt. Nu avem un doliu clasic, ci o despărțire en raccourci, în care pierderea părintelui ajunge o reflecție a propriei potențiale dispariții. Fragmentul e redactat într-o liniște terifiantă, cu sincope, care denunță durerea. Episodul „Prostule de cancer…” te devastează. Avem un monolog visceral adresat bolii. Autoarea personalizează cancerul, i se adresează direct, îl confruntă: „Dacă mor eu, mori și tu”. Această răsturnare a raportului de putere este copleșitoare. Nu boala o devorează pe ea, ci ea o reduce la tăcere prin discurs. Smaranda transformă boala într-un personaj pe care îl ridiculizează, îl admonestează, îl amenință. Acest text e o mantră de supraviețuire, o scenă de luptă mitologic-biblică, a lui David cu Goliath, a unui „eu” vulnerabil cu un „tu” parazit.
În partea secundă, Jurnal de Facebook, Smaranda Némethi își transformă pagina personală într-o agoră digitală, un spațiu în care confesiunea se suprapune cu pledoaria pentru speranță, iar intimitatea devine, voit, publică. Specificul acestei secțiuni constă în sinceritatea necosmetizată: nu e un jurnal scris pentru a fi „publicat”, ci o formă spontană de rezistență poetică prin socializare. Postările devin ritualuri ale curajului. Smaranda reușește să-și conserve umorul în momentele de vulnerabilitate extremă. Jurnalul de Facebook ajunge o formă contemporană de poezie existențială dispersată, unde fragmentul, hyperlinkul și spontaneitatea servesc construcției unui discurs confesiv modern: „Am plâns, dar nu de tristețe. De fericire. Cine ar fi crezut?”, „Cu sau fără chimioterapie, tu n-o să mai lași garda jos, niciodată!” Aserțiunile ei devin axiomatice. „Numai dacă mor un pic, pot trăi din nou” este o formulare paradoxală, aproape biblică.
O bună parte din economia textuală a tomului este dedicată artistului plastic. Debutând cu un album foto rememorativ, care re-scrie în imagini scurta odisee terestră a Smarandei, de la fetița de trei ani la copila care merge la prima împărtășanie, la studenta cocoțată pe schele în cadrul atelierelor de restaurare de la Palermo ori alături de artiști consacrați la Expoziția Portes Ouvertes de la Paris, ca invitat special, în preajma lui Murivale, prin Roma sau Stockolm, aceasta va continua cu ciclurile de lucrări ale Smarandei și avem aici o paletă expresivă diversă, de artist matur, hăruit, aspect evidențiat încă de Autoportretul făcut la nouăsprezece ani, prezent pe coperta I a cărții. Descoperim desene în peniță reflectate în suita Micul Prinț, Arbori sau ca ilustrație de carte pentru volumul de pamflete politice Aventurile papagalului galben, unde remarcăm o excelentă transpunere caricaturală text-imagine, cu un umor fin și burlesc deopotrivă, lucrări în ulei pe pânză, dispuse în ciclurile Lucruri mărunte sau în puzzle-urile din Anatomia sărutului, unde asistăm la un viraj expresionist, corporal, iar feminitatea nu e nici idealizată, nici vulgarizată, ci expusă în fragmente, în puzzle-uri, în anatomii parțiale.
Volumul Smarandei e mai mult decât o confesiune a unui ins secerat, înainte de vreme, de un fatum ostil, e o lecție despre cum se poate trăi cu demnitate, frumusețe și umor chiar și în fața extincției, iar aceasta nu poate fi decât literatură de calitate, fiindcă refuză toate capcanele facile ale emoției gratuite sau ale estetizării suferinței.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025