La Editura Academiei Române a apărut, în 2024, o nouă monografie dedicată lui V. Voiculescu. Autorul ei este cunoscutul critic și istoric literar Florentin Popescu. Deși lipsit de ostentație, titlul lucrării dezvăluie intenția exegetului de a spune totul despre Viața și opera lui V. Voiculescu. Florentin Popescu este un critic literar specializat în monografii. O dovedesc numeroasele lucrări consacrate unor autori precum Al. Macedonski, Al. Odobescu, George Topârceanu, Nicolae Labiș, Radu Theodoru și alții. Cu toate acestea, viața și opera lui V. Voiculescu ocupă un loc privilegiat în preocupările istoricului literar. De aici numeroasele volume dedicate de-a lungul timpului autorului Poemelor cu îngeri. Este vorba despre: Pe urmele lui Vasile Voiculescu (1984), V. Voiculescu, contemporanul nostru (1997) și Detenția și sfârșitul lui V. Voiculescu (2001). Recenta lucrare monografică este elaborată în funcție de rigorile specifice ale unei lucrări academice. Prima parte a cărții reconstituie pe larg „Viața” scriitorului, în timp ce a doua analizează în profunzime „Opera” acestuia. Aproximativ egale ca întindere, cele două secțiuni impozante sunt urmate de o „Addenda” ce reconstituie pe larg cronologia vieții poetului și oferă câteva secvențe fotografice din viața acestuia.
Înainte de toate, studiul lui Florentin Popescu se caracterizează prin meticulozitatea investigației. Reconstituind principalele repere ale unei biografii zbuciumate, istoricul literar pune un preț deosebit pe munca de documentare. Sub acest aspect, titlurile celor șapte capitole se dovedesc elocvente, marcând principalele momente ale unui traiect existențial exemplar: „Copilăria și adolescența”, „Tinerețea”, „Trudă și glorie”, „Misionarism cultural, medicină și literatură”, „Exil interior. Isihasm și creație”, „Anii recluziunii și sfârșitul”, „Reabilitarea omului și destinul operei lui în posteritate”. Parcurgând paginile lui Florentin Popescu, avem acces la romanul devenirii unui autor de excepție, care a marcat puternic literatura română a secolului XX. Un poet care a cunoscut gloria literară în perioada interbelică, după care a devenit una dintre numeroasele victime ale regimului totalitar. Sub acest aspect, deosebit de dramatice se dovedesc însemnările prezente în capitolele „Exil interior. Isihasm și creație”, respectiv „Anii recluziunii și sfârșitul”.
Pentru a prezenta înscenarea judiciară căreia avea să îi cadă victimă V. Voiculescu în 1958, Florentin Popescu reconstituie activitatea grupării „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim. În acest sens, el trimite la două documente substanțiale, semnate de doi cunoscători ai problemei: André Scrima și Mihai Rădulescu. Centrul spiritual de la Mănăstirea Antim nu este considerat doar un loc de inițiere în tainele ortodoxiei, ci „era mai degrabă menit să realizeze un dialog al intelectualilor cu clerul prin cultură”
Florentin Popescu insistă pe dificultățile materiale ce au marcat existența poetului în anii ՚50. Sărăcia și tristețea din ultimii ani din viața acestuia îi amintesc exegetului de biografia lui Tolstoi. Criticul reconstituie tabloul zbuciumat al vieții politice din Europa de Est și insistă pe evenimentele revoluționare din Ungaria anului 1956. Pornind de la situația internațională agitată, și în România totalitară începe prigoana intelectualilor. Florentin Popescu zugrăvește opresiunea la care au fost supuși intelectualii vremii, printre care și V. Voiculescu. Drept consecință, poetul a avut un destin modificat brutal de „teroarea istoriei”. Pornind de la mărturiile membrilor familiei, criticul evocă momentul dureros al arestării și al confiscării totale a averii personale. V. Voiculescu a fost reținut în data de 5 august 1958, motivul invocat fiind „delictul de uneltire contra ordinii sociale”.
Meritul lui Florentin Popescu este acela că reușește să ofere numeroase detalii inedite privind procesul intentat scriitorului. Istoricul literar insistă pe atitudinea lipsită de demnitate a breslei la arestarea lui Voiculescu. Scriitori marcanți ai vremii, precum Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Marin Sadoveanu, Alfred Margul-Sperber, Geo Bogza, Mihai Beniuc, nu au făcut nimic pentru a-și ajuta confratele. Pe de altă parte, exegetul insistă pe ținuta plină de demnitate a poetului în timpul investigațiilor. Din declarațiile curajoase ale lui Voiculescu, Florentin Popescu reține nemulțumirea acestuia că în Republica Populară Română nu există o autentică libertate de creație, deoarece textele scriitorilor nu sunt publicate. De asemenea, poetul a recunoscut că nu poate scrie poezii în care să elogieze regimul totalitar al timpului. Drept consecință, el este condamnat la cinci ani de „temniță grea”. Reputatul om de cultură trăiește o experiență dură, dar, la fel ca în cazul lui N. Steinhardt, credința este cea care îl ajută să supraviețuiască în detenție. Grav bolnav, suferind de tuberculoză osoasă, maladie teribilă care l-a răpus și pe M. Blecher, Voiculescu a fost eliberat în data de 30 aprilie 1962. Întors acasă, mai trăiește o mare decepție văzând că biblioteca i-a fost confiscată. Cartea insistă pe lupta poetului cu boala din ultima perioadă a existenței. Un capitol special vorbește despre „Reabilitarea omului și destinul operei lui în posteritate”. Eliberarea celor condamnați pe criterii politice este văzută de Florentin Popescu ca un gest propagandistic, destinat să demonstreze umanismul regimului „democrat-popular”. Este vorba despre un semnal dat pentru străinătate privind „recuperarea intelectualilor”. Sunt trecute apoi în revistă bogatele referințe critice dedicate poetului după apariția postumelor sale. Concluziile exegetului se dovedesc elocvente: „Conduita socială și morală a omului, avatarurile biografiei lui, mai ales cele de la senectute, aureolate de gloria operei, fac din V. Voiculescu unul din puținele cazuri ale literaturii române care exclud din capul locului detractorii”.
Aceeași meticulozitate poate fi observată și în cazul secțiunii dedicate „Operei” lui V. Voiculescu. Rând pe rând, Florentin Popescu trece în revistă „Poezia”, „Proza”, „Dramaturgia” și „Publicistica”. Un capitol special reunește „Considerațiile despre arta scriitorului”. Criticul remarcă distanța uriașă parcursă de poet de la volumul Poezii, din 1916, până la Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Nimic nu anunța în momentul debutului, situat sub zodia semănătorismului și a poporanismului specific epocii, performanțele lirice extraordinare de mai târziu. Într-adevăr, volumele Poezii (1916), Din țara zimbrului (1918), Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuș (1937), Întrezări (1939) alcătuiesc etapele distincte ale unei geografii lirice ascendente, care va atinge adevăratele ei culmi în Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964). Florentin Popescu reconstituie crezul artistic al poetului pornind de la poemul programatic intitulat Poezia. Izvorul artei este identificat în prezența harului divin și în experiențele existențiale acumulate îndeosebi la vârsta mitică a copilăriei: „Cerească floare, albă, strălucită, / Cu blând miros de rai e Poezia, / Sămânța ei de îngeri e zvârlită / Și brazdă caldă-i e copilăria”. Istoricul literar trece în revistă tematica asumată de poet, de o atenție deosebită bucurându-se lirica religioasă. Comentariul insistă pe creațiile reprezentative prezente în volumele Pârgă (un titlu simbolic, ce marchează maturizarea poetului), Poeme cu îngeri și Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.
Un alt capitol substanțial al cărții lui Florentin Popescu vizează proza lui V. Voiculescu. Publicarea postumă, în 1966, a celor două volume de Povestiri (Capul de zimbru și Ultimul Berevoi) a dus la reconsiderarea operei celui apreciat până atunci drept unul dintre cei mai importanți poeți români. Prin narațiunile redactate între 1946 și 1958, V. Voiculescu devine unul dintre cei mai interesanți autori de proză fantastică din literatura română. Inspirate din mitologia autohtonă, narațiuni precum Lostrița, Pescarul Amin, În mijlocul lupilor sau Ultimul Berevoi reprezintă adevărate capodopere ale genului.
Florentin Popescu are meritul de a aborda și o serie de sectoare mai puțin cunoscute ale creației lui V. Voiculescu, precum dramaturgia sau publicistica. Criticul reconstituie universul pieselor de teatru și se întreabă care este actualitatea lor la un interval de opt-nouă decenii de la elaborare.
Scris de un foarte bun cunoscător al vieții și al operei lui V. Voiculescu, recentul studiu monografic reprezintă o lucrare de referință în exegeza creației autorului Poemelor cu îngeri.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025