Exuviile tăcerii
în miezul cuvintelor neîmpărtășite
stau câțiva sâmburi de adevăr
fragmente de gânduri
care au fost cândva vii
și au crescut
ca niște larve inutile și nefolositoare
sau
ca o amintire ce nu-și mai găsește rostul
mereu când
se crăpa de ziuă în fiecare colț al dimineții
aveam în minte
câteva ecouri din resturile
ruinelor de cuvinte
care zăceau în pragul agoniei
tăcerea își aruncă pielea
ca pe o mantie veche
din care cad frunze uscate
și cuvinte îngălbenite de toamnă
fiecare mantie a gândurilor
poartă un nume nerostit
de buzele mele uscate
într-una dintre tăceri
se ascund milioane de povești
dar nimeni nu le poate asculta
pentru că sunt prizoniere
în straturi adânci de gânduri
ca niște pietre pe fundul unei fântâni
care încă nu a secat
exuviile tăcerii
nu se dezbracă din una în alta
ele conviețuiesc concentric
după
un tipar invizibil
împletindu-se
cu lacrimile necurse
dar totuși acolo
pe fundul fântânii
Ordinea
liniile se încalecă
viețile ni se intersectează
și nimicurile sunt absolut întâmplătoare
imaginația noastră
care sfidează orice regulă
se împletește
cu venele
unei inimi
care bate la întâmplare
timpul se hrănește
cu marginile noastre
și niciodată nu se satură
oamenii singuri fug unul de altul
fără să știe că împreună
ar putea construi o lume
diferită
dar ce lume?
una în care liniile
n-au nevoie de puncte de sprijin
într-un spațiul gol
unde totul cade și moare
mai devreme sau mai târziu
lumea are ordinea sa
dar ordinea nu-i poate supraviețui
la infinit
Lidia ZADEH PETRESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025