Cultivat și citit într-o vreme, cu o glorie deplin meritată de poet al naturii, al bucuriei de a trăi într-un sat tradițional românesc, Ștefan Octavian Iosif este astăzi aproape uitat. Și abia mai ieri figurau în toate manualele școlare ale ciclului primar versurile unei gingașe poezii vestind sosirea primăverii, recitate în aplauze generale de copii la toate serbările școlare: „Înfloresc grădinele / Ceru-i ca oglinda; / Prin livezi albinele / Și-au pornit colinda. // Cântă ciocârliile / Imn de veselie; / Fluturii cu miile / Joacă pe campie. // Joacă fete și băieți / Hora-n bătătură – / Ah, de ce n-am zece vieți / Să te cânt, natură!” (Înfloresc grădinile).
Liric prin excelență, el face o legătură binevenită între poezia anecdotică, de o coloratură rurală viguroasă a lui George Coșbuc și poezia cu accente patetice din icoanele ardelenești ale lui Octavian Goga. De altfel, își și dorea programat acest lucru, mărturisit într-o scrisoare către Sextil Pușcariu: „Am nutrit întotdeauna iluzia tainică de a fi discipol al lui Coșbuc și un continuator al lui”. A fost un astfel de continuator, adăugând tradiției ardelenești coordonata romantică, de natură sămănătoristă, cum îi va fi etichetată creația de către critica literară a vremii și de istoriile literare care au urmat. Era însă mai mult un pastelist de o delicatețe aparte: „Vii să-mi bați iar în fereastră, / Tânăr soare auriu, / Și zăpada de pe coastă / Fuge ca argintul viu. // Saltă gureșe șuvoaie. / Spumegate și zglobii. / Cântă cinteze-n zăvoaie / Și-n văzduhuri ciocârlii! // Ca zăpada care piere / După veacul iernii greu, / Piei și tu de-acum, durere, / Iarna sufletului meu! // Albe la fereastră, două / Crengi de măr mi-au înflorit: / Vino, primavară nouă, / Vreau să uit c-am suferit…” (Cântec de primăvară).
Ștefan Octavian Iosif s-a născut la Brașov la 11/23 octombrie 1875 în familia profesorului Iosif, directorul Gimnaziului Român din Șchei, și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu, nepoata lui Gavriil Munteanu, primul traducător în limba română al Suferințelor tânărului Werther. A urmat clasele gimnaziale la Brașov, iar cele liceale la Sibiu și București. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din capitală, pe care însă nu a absolvit-o, situație în care a fost nevoit să ocupe funcții administrative minore, precum copist la Ministerul Domeniilor, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului „Theodor Aman”, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare și prin colaborarea la diverse periodice etc. În 1900 pleacă la Paris, încercând să-și desăvârșească acolo studiile, fără succes însă. Scrie poezii, degrabă receptate pentru a fi incluse în manuale școlare. A debutat în 1892 la Craiova, apoi, în numai câțiva ani, semnează volumele: Versuri, 1897; Patriarhale, 1901; Romanțe din Heine, 1901; Poezii, 1902, pentru care va fi distins cu un premiu al Academiei Române; Din zile mari, 1905; Credințe, 1905 ș.a.
A tradus cu strălucire din Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Heine, Pefőfi Sándor, Friedrich Schiller, Paul Verlaine etc. A fost unul dintre fondatorii Societății Scriitorilor Români, alături de Emil Gârleanu, Dimitrie Anghel, Al. Vlahuță, la 28 aprilie 1908, îndeplinind funcția de bibliotecar al acesteia.
Intrarea în cercul celor de la revista Sămănătorul a însemnat definirea profilului creației sale. Primul număr al revistei a apărut în decembrie 1901 sub coordonarea lui George Coșbuc și a lui Al. Vlahuță, ca fondatori, oferind un cadru publicistic oficial pentru ideile și atitudinea tot mai marcat prezente în societatea românească, ce condamna decăderea morală a citadinismului. Nuvela Sultănica (1883) a lui Delavrancea și volumul de nuvele Paraziții (1892) al aceluiași erau repere majore în anunțarea acestui curent. Curând se atașează revistei Ilarie Chendi, iar din 1905 conducerea este preluată de Nicolae Iorga, cel care fundamentează ideologic orientarea publicației, definind și coordonatele curentului „sămănătorist”, în cadrul căruia evoluează personalități marcante ale scrisului la acea oră, ca: Mihail Sadoveanu, C. Sandu Aldea, Ion Scurtu, Ion Agârbiceanu ș.a. În operele lor, sămănătoriștii cultivau ideea purității vieții la țară, tradiționala frumusețe a traiului patriarhal în contrast cu lumea decadentă, de pierzanie morală, a orașului, proslăvind viața poporului român împotriva importului de opere străine care corup limba neaoșă prin introducerea de neologisme. Exultând în descrierea frumuseților naturii și a pământului strămoșesc etc., Șt.O. Iosif se pliază perfect pe această orientare, publicând volumul de poezii cu titlul programatic Patriarhale. Verbul e nostalgic și evocator. Lumea trecutului măreț e acum numai amintire, la care se întoarce recompunând atmosfera idilică de atunci din detalii, ca în această poezie intitulată Nucul: „Acelaşi loc iubit umbreşti / Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi, / Nuc falnic, strajă din poveşti, / Deasupra casei părinteşti / Aceleaşi crengi întinzi… // De veacuri fruntea nu ţi-o temi, / Ţii piept când vin furtuni năval / O, de-ai putea să mai rechemi / La poala ta şi-acele vremi / De trai patriarhal! (…) Dar unde-s brudnicii copii / Şi unde-s râsetele lor?… / Potecile-au rămas pustii / Şi-i năpădit de bălării / Pustiul din pridvor… // De mult s-au risipit şi-acei / Bătrâni ce-n umbră ţi-au stătut / La sfaturi cu părinţii mei, / Şi frunza ce-o călcară ei / Ţărână s-a făcut! // Străjer măreţ, mai ţi-aminteşti?… / Tu singur, încă neînfrânt, / De-amar de ani adăposteşti / Ruina casei părinteşti / Pe care azi o cânt!”. Sau portretul sentimental, duios, din Bunica:„Cu părul nins, cu ochii mici / Și calzi de duioșie, / Aieve parc-o văd aici / Icoana firavei bunici / Din frageda-mi pruncie. // Torcea, torcea, fus după fus, / Din zori și până-n seară; / Cu furca-n brâu, cu gândul dus, / Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la țară… // Căta la noi așa de blând, / Senină și tăcută; / Doar suspina din când în când / La amintirea vreunui gând / Din viața ei trecută. // De câte ori priveam la ea, / Cu dor mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea, / Asemuind-o-n mintea mea / Duminecii preasfinte…”. Privindu-l din această perspectivă, a poetului născut din tradiționalismul nostru literar, Victor Eftimiu îi face o succintă, dar foarte exactă caracterizare: „Şt. O. Iosif a debutat în poezia românească la numai trei ani de la moartea lui Eminescu. Dintre condeie, ursitele i-au ales poetului unul pe măsura puterilor lui modeste, însă condeiul ce i s-a încredinţat l-a utilizat cu măiestrie. A cucerit prin sinceritate şi delicateţe (…) Este un poet din Ardeal, ca şi Goga şi Coşbuc. În poezia lui predomină imaginea Transilvaniei, care îi şi orientează aproape întreaga creaţie poetică”.
Aceeași nostalgică privire Șt.O. Iosif o îndreaptă spre trecutul istoric al țării, cu faptele de glorie ale trecutului, cu personajele eroice fabuloase de patrioți, închinând patetice versuri evocatoare, bunăoară momentului Marii Uniri din 1918 de la Blaj: „Un zvon din sat în sat străbate / Și dă poporului curaj, / El pleacă-n valuri tulburate / Și se îndreaptă către Blaj. // Sunt preoți și mireni, cu toții / Mânați de-același ideal! / În fruntea tuturora moții, / Mândria mândrului Ardeal. // Ei simt că-ntâia oară-i leagă / Un dor adânc de neam întreg, / Aleargă toți să-l înțeleagă / Și cât de bine-l înțeleg! // Căci bat cincizeci de mii de piepturi, / Și-n ele inimi românești / Cari strigă: «Libertate! Drepturi / Pe plaiurile strămoșești!…»” (Câmpul libertăţii). Sau înflăcărate chemări către popor pentru apărarea țării în luptă, având rezonanțe nu atât din Octavian Goga, cât din Răsunetul lui Andrei Mureșanu: „Veniţi, viteji apărători ai ţării! / Veniţi, căci sfânta zi a răsărit: / E ziua mare a reînălţării / Drapelului de gloanţe zdrenţuit! / Veniţi din toate unghiurile zării, / Să cucerim ce-avem de cucerit! / La arme, cei de-un sânge şi de-o lege! / La arme, pentru neam şi pentru rege! / Când Patria ne cheamă sub drapel, / Datori sunt toţi copiii ei s-alerge, / Să-l apere, să moară pentru el! // Ce credeţi voi, noroade nesătule, / Că nu ne poartă grijă Cel-de-Sus! / N-am înfruntat noi năvăliri destule / Din miazănoapte, răsărit şi-apus! / Adună-ţi, rege, oştile şi du-le / La biruinţă-aşa cum le-ai mai dus! / La arme, cei de-un sânge şi de-o lege! / La arme, pentru neam şi pentru rege! / Când Patria ne cheamă sub drapel, / Datori sunt toţi copiii ei s-alerge, / Să-l apere, să moară pentru el! // Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume / În cartea gloriosului trecut: / Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume, / Dar până când mai stau Carpaţii scut / Acel ce ne va şterge de pe lume / Să ştie toţi că încă nu-i născut! / La arme, cei de-un sânge şi de-o lege! / La arme, pentru neam şi pentru rege !/ Când patria ne cheamă sub drapel, / Datori sunt toţi copiii ei s-alerge, / Să-l apere, să moară pentru el! // Să ştie toti că un popor nu moare / Când veacuri a luptat necontenit – / Şi-i scris în cartea celor viitoare / Că va să vină ceasul preamărit, / Când mândru străluci-va-ntre popoare / Ca soarele, aici, în răsărit! / La arme, cei de-un sânge şi de-o lege! / La arme, pentru neam şi pentru rege! / Când Patria ne cheamă sub drapel, / Datori sunt toţi copiii ei s-alerge, / Să-l apere, să moară pentru el!” (La arme).
A cultivat balada pentru a evoca eroii trecutului, versificând la rându-i anecdotic; cea mai cunoscută dintre acestea este balada despre Gruia lui Novac: „Jos, sub nucul uriaş, / Gruia adormise – / Doarme ca un copilaş / Legănat de vise. // Paloşu-i atârnă-n cui, / Aninat de-o cracă; / Murgul paşte-n voia lui, / De urât să-i treacă. // «Scoală, Gruio, drag copil, / Scoală, Gruio dragă! / Au nu vezi cum vin tiptil / Turcii şi te leagă?» (…) Saltă Gruia şi – hai-hui! – / Sus pe cal s-aruncă, / Clocotă pe urma lui / Şapte văi şi-o luncă. // Tropotă copitele, / Pulberea o scurmă – / Turcii-şi pierd săritele, / Alungaţi din urmă (…) Dunării fac turcii vad, / Trăsnet este Gruia. / Şapte popi la Ţarigrad / Cântă: «Aleluia!»”.
În biografia lui Șt.O. Iosif, două momente se impun ca fiind cruciale: cel al întâlnirii la Paris, pe când se aflau la studii, cu Dimitrie Anghel, cu care leagă o strânsă prietenie, ce s-a concretizat în cele din urmă în editarea volumului semnat împreună sub pseudonimul A. Mirea, Caleidoscopul lui A. Mirea (1908); firi diametral diferite, se completau însă fericit în demersul creației lor. Cel de al doilea moment este cel al întâlnirii cu Natalia Negru, tot la Paris, poetă și prozatoare, de care se îndrăgostește și cu care se căsătorește, având o fetiță ce se stinge la o vârstă fragedă. Relația aceasta îi este întrucâtva fatală pentru că, la un moment dat, Natalia Negru îl părăsește, recăsătorindu-se cu D. Anghel, cu care însă nu duce o viață mai fericită, acesta acuzând-o de infidelitate și, în tentativa de a o împușca, într-un moment de criză de gelozie, își trage la rându-i un glonte, care îi va pricinui o septicemie provocatoare de moarte (1914), Natalia Negru însă supraviețuind întâmplării și trăind încă cincizeci de ani. Șt.O. Iosif suportă greu aceste momente de final, decăzând în patima alcoolului, și moare, atins de sifilis, în spitalul Colțea din București, la 12 iunie 1913.
Șt.O. Iosif reprezintă în literatura noastră tradiționalismul de sorginte sămănătoristă, în opera sa predominând idilizarea vieții patriarhale, paseismul, sentimentul dezrădăcinării și tristețea marcată de „claustrarea interioară” (Mircea Zaciu). A cultivat versul clasic, având sonorități muzicale originale și, în ciuda faptului că a tradus din Verlaine, influența simbolismului acestuia nu are decât un vag ecou în lirica sa. Între poeții ardeleni, el este, fără îndoială, cel mai liric și cel mai fin rezoner al dorului de plaiurile natale, exprimat într-un cântec de o dulceață puțin obișnuită în vremurile moderne.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025