În urmă cu un an, Valeria Bilț venea înspre noi cu un foarte bine elaborat roman, fascinant și cutremurător deopotrivã, Blestemat a fi oricare (Actaeon Books, 2024), volum ce i-a adus scriitoarei, încă de la ieșirea în lume a cărții, premii naționale și internaționale. Autoarea este mereu surprinzătoare, părând că abia în ultima vreme își devoalează plenar, către lume, valențele scripturale multiple. Volumul Păsările timpului meu este o cheie simbolică de acces în intimitatea unei memorii transfigurate liric. Așa cum ne-a obișnuit Valeria Bilț, întreaga construcție poetică se pliază pe o arhitectură a sufletului care își transcrie traumele, dorurile și regăsirile în alfabetul păsărilor – ființe eterice, intermediare între cer și pământ, între amintire și speranță, între viață și moarte. „Păsările” devin aici ecouri ale clipei, reflexii ale unui timp personal – „timpul meu” –, un timp nu cronologic, ci interiorizat, afectiv, filtrat prin trauma pierderii, prin marea maternitate a durerii, prin tăcerea care devine zbor. Stihuitoarea își asumă astfel un limbaj în care pasărea nu este doar simbol al evadării sau al libertății, ci devine mesager al memoriei, vehicul al durerii tăcute, icoană a reîntoarcerii, dar și chip al ființelor dragi trecute dincolo, dar neuitate.
Sintagma „timpului meu” ancorează metafora în autobiografie. Nu avem de-a face cu păsările unei mitologii universale, ci cu cele particulare, unice, ale unei conștiințe care s-a format și s-a frânt sub greutatea propriei istorii afective. Titlul funcționează ca o incantație blândă și dureroasă: fiecare pasăre evocată în poeme este o clipă a sufletului, un ceasornic afectiv care a învățat să ticăie în ritmul pierderii și al speranței. Titlul definește chintesența tomului − radiografierea unui timp afectiv printr-un zbor simbolic. E, într-un anume fel, o elegie durativă, un diarism liric al unei ființe care a învățat că memoria se scrie în pene, nu în cifre, și că zborul adevărat începe abia atunci când cuvintele nu mai pot camufla tăcerea. În acest tom, zborul poate fi perceput ca o metaforă a sufletului și a transcendenței. Pasărea – imagine recurentă – este metonimia unei ființări poetice care aspiră la lumină, la libertate și la înălțare, dar și un alter ego al poetei care învață să se desprindă de durere fără să renunțe la memorie. Zborul are astfel valențe pluricefale: terapeutic (Pasărea de foc rece mângâie, nu arde), introspectiv (Pasărea care ciugulește tăceri), sacru și ritualic (Ultima pasăre a memoriei), consolator (Numai zbor – poem dedicat fiului dispărut), dar și revelație a eternului (Tu, eternul meu copil, Ziua în care vom zbura împreună). Zborul se decupează ca formă de eliberare din temporalitate și suferință, dar și ca gest de continuitate afectivă: cei plecați nu dispar, ci zboară mai departe, devenind păsări invizibile ale amintirii, cântece suspendate în eternul sufletului. Fiecare vers devine o pană a acestei păsări-timp care străbate toate vârstele ființei.
Structura volumului angrenează o arhitecturã spiralatã a memoriei. Tomul e structurat pe mai multe planuri tematice, ce se împletesc subtil: planul contemplativ-general (poemele despre păsările abstracte, anotimpurile sufletului, ecouri și ceasuri interioare), planul elegiac-personal (poemele adresate fiului, mamei, fratelui, soțului – secțiuni în care confesiunea capătă adâncime testamentară), planul sacral-imanent (Cerul de jos, Catedrala fără ziduri), unde universul banal devine un spațiu hierofanic prin prezența păsărilor ca semne divine. Această construcție conferă volumului o formă rotitoare, asemenea unui zbor în cerc, unde fiecare revenire aduce cu sine o altă cercetare a durerii sau o altă metamorfoză a iubirii. Ultimele texte – Ziua în care vom zbura împreună, Cerul de jos e un om bun – nu închid cercul, ci îl dilată spre o promisiune de regăsire în lumină, similară finalului romanului Blestemat a fi oricare.
Blestemat a fi oricare, romanul tipărit în anul precedent la Editura Actaeon Books, și Păsările timpului meu sunt două fețe ale unui Ianus gemelar: una prozastică, alta lirică, ambele însuflețite însă de aceeași durere transfiguratoare, aceeași sete de zbor într-o lume care se creează, demiurgic, sub ochii noștri. Atât în roman, cât și în poezie asistăm la desfășurarea unui itinerar de reconstrucție a sinelui, în care alteritatea nu e un reper exterior, ci o dublură interioară a ființei. Atât în roman, cât și în volumul de poezie, cuvântul capătă o valoare aproape euharistică: este frânt, dăruit, rostit cu evlavie. Fiecare propoziție, fiecare vers poartă amprenta unei smerenii rostitoare, în fața morții și a actului creator.
Valeria Bilț cultivă o estetică a dislocării, a fragilității exprimate printr-un limbaj polifonic, tensionat, între luciditate și reverie. În roman, discursul narativ se frânge în introspecții halucinante, în timp ce poezia devine o radiografie a rănilor interioare, o inscripție lirică pe un corp străin de sine: „cuvintele îmi curg pe dinăuntru / ca sângele rece dintr-o rană fără piele” . Atât romanul, cât și Păsările timpului meu sunt scrise cu o convingere a necesității exorcizării prin rememorare și translare scripturalã. În ambele creații, actul scrierii este terapeutic, dar și o formă de supraviețuire în fața dezintegrării interioare. Scrisul e „scutul fragil între mine și prăbușire”, o formulare care se regăsește tematic și stilistic în ambele lucrări. Timpul constituie atât o mitologie interioară, cât și un cronotop liric. Temporalitatea nu este pentru Valeria Bilț o dimensiune abstractã, ci una măsurabilă, o realitate afectivă și circulară, trăită visceral, pe durata unei vieți care se derulează simultan înainte și înapoi. Astfel, în viziunea poetei, timpul e o entitate vivificată, vibrantă, ce se emancipează de sub tutela creatoarei croindu-și parcă propriul zbor, ce respiră în cercuri, asemenea păsărilor care se întorc mereu în cuibul din care au plecat. Fiecare poem comportă deopotrivă un zbor și o reîntoarcere.
Încă din titlul volumului, timpul meu devine un construct personal, subiectiv, în care eul poetic proiectează anotimpuri sufletești, ceasuri oprite, zile fără sfârșit și ore fără nume. Structura tomului se coagulează sub forma unui act inițiatic. Dispunerea lui în cicluri simbolice – anotimpurile sufletului, cercul din zbor, scrisori devoalează etape ale devenirii. Timpul este abordat în varii ipostazieri: timpul care tace (Păsările din ceasurile fără ore), timpul suspendat (Cuibul din ceasornic), timpul care reînvie prin memorie (Zbor în sepia), timpul de dincolo de timp (Anotimpul uitat, Anotimpul de dincolo) și timpul ciclic, rotitor, în care începutul și sfârșitul se confundă și se contopesc (Linia care se închide, Cercul din zbor, Orologiul rotitor). Această pluralitate de ipostaze sugerează o concepție profund existențială și metafizică asupra timpului, care nu mai e un vector al trecerii, ci o scenă afectivă, un spațiu al revenirilor, al reculegerii și al vindecării.
Poetica Valeriei Bilț e una a zborului vertical, dar și a descinderii regresive spre abisuri, în cheia unui maniheism scriptic care amintește, într-o formă reconfigurată, de lirismul confesiv al Anei Blandiana. Motivul recurent al păsării, în ipostaze multiple (pasărea-timp, pasărea-amintire, pasărea-durere, pasărea-rugăciune), devine un axis mundi poetic, o punte între lumi, un avatar liric al ființei înstrăinate care caută cuibul originar. Fiecare poem e un spațiu de liminalitate, o tranziție dinspre concret, tangibil, către metafizic, unde anotimpurile nu mai sunt fenomene ale naturii, ci stări de suflet, când timpul nu curge, ci se învârte în cercuri anamnetice, de durere și iertare. În această ecuație lirică, moartea nu e un capăt, ci un început de lumină; absența nu e percepută ca un gol, ci ca o prezență convertită în tăcere absolută. Structura tomului este circulară, rotunjind metafora timpului ca spirală de zbor, iar construcția tematică se mulează firesc pe un arc existențial cuprins între zori și miezul nopții, între copilărie și eternitate. Fără exhibări, fără panoramări gnomice, condeiera scrie cu smerenie și curaj despre pierdere, moarte, iubire și reconstrucție interioară. Volumul se deschide cu un poem-manifest, o poezie de frontieră între oniric și revelație, între metafizică și tandrețe cotidiană: Ziua e o pasăre albă. Pasărea albă, această entitate diafană cu „aripi de cer deschis”, devine metonimia zilei, a timpului viețuit în mod autentic. Nu timpul abstract, liniar, cuantificabil, ci acela în care fiecare clipă ajunge să fie vie, înaripată, prezentă total. Cine „îndrăznește să o țină în palmă” nu este acela care o posedă, ci acela care i se abandonează, o acompaniază în zbor, un supraînalt ce nu simte greutatea pașilor. Această înălțare implică, subtil, o formă de catharsis, spirituală – un exercițiu de desprindere de lume, de propria alteritate și asumarea unei confidențe eclerate în prezent.
În Păsările memoriei se conturează o meditație lirică subtilă asupra aducerii aminte ca formă de rezistență în fața uitării. Tonul grav, dar nu lipsit de tandrețe amintește de o elegie a timpului interior, în care amintirile nu sunt doar relicve ale trecutului, ci entități vii – „păsările memoriei” – care zboară „în cercuri largi, peste ani netrăiți”, sugerând atât ciclicitatea, cât și imposibilitatea unei uitări totale. Imaginea centrală, aceea a păsărilor cu „ciocuri de filigran și ochi de copil”, introduce o metaforă dublă: memoria este fragilă, delicată, dar și păstrătoare a inocenței primare. Vârsta penelor se așază firesc în vecinătatea unei poezii-existență, în care gesturile fragile, precum zborul sau scrierea se conjugă în forme de arheologie afectivă. Poemul propune o metaforă memorabilă: fiecare pană este purtătoare de „vârstă”, adică de timp afectiv sedimentat. Nu avem de-a face cu o cronologie exterioară, ci cu o topografie emoțională, în care memoria se instalează organic, cu mirosuri, senzații și tăceri. În Aritmetica umbrelor, autoarea încredințează memoriei o funcție paradoxală: nu de arhivar fidel al trecutului, ci de contabil metafizic al umbrelor – adică al urmelor invizibile, ale celor care au traversat interiorul fără să rămână cu nume. „Memoria e o pasăre care numără / nu anii, ci umbrele” – o propoziție cu inflexiuni de aforism liric, care mută accentul de pe timpul cronologic pe cel afectiv, intuitiv. Timpul devine aici o dimensiune trăită prin ecouri, nu prin date. Această „aritmetică” nu este una rațională, ci mai curând senzorială și afectivă – o ținere de minte care privilegiază „atingerile” și uită „numele”. Poezia propune o viziune aproape mistică a memoriei: în loc să rețină identități, ea păstrează impresii, gesturi, vibrații. Este o memorie a simțurilor, nu a faptelor, una care amintește de estetica simbolistă, dar este îmbibată de o tăcere modernă, lipsită de nostalgie retorică.
Un loc aparte în textura volumului îl ocupă elegiile dedicate fiului, părinților, fratelui și soțului – texte în care intimitatea devine sacrală printr-o franchețe a devoalării în care durerea nu se vrea compătimită, ci împărtășită în tăcere. Această poezie a autoscopiei durerii nu se nutrește din patmos, ci din adevăr. E o durere arsă, în care stihuitoarea rostește, cu o mansuetitudine acablantă, ceea ce nu poate fi exprimat decât prin lirică. Păsările timpului meu este un pact de loialitate față de memorie, o elegie trăită pe verticala sacrului și pe orizontala pierderii. Poemele devin forme de respirație ale unui suflet care nu fuge de durere, ci o traduce într-un alfabet propriu, recognoscibil și tulburător.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025