Scriu despre o carte pe care am citit-o mai demult, Decalogul timpului meu de Delia Muntean. A trecut peste o jumătate de deceniu de la publicarea ei și bibliografia din țară nu a dezvoltat alte cercetări de întindere, analize ori sinteze critice ale postmodernismului, deși s-a produs o saturație în ce privește folosirea termenului, devenit un soi de echivalent pentru epitetul interesant sau ceea ce numește limbajul slang prin expresiile hot ori cool. Așteptam o asemenea întreprindere critică și academică, fie și din dorința de a descoperi un înlocuitor pentru cantitatea de postmodernitate, adăugată în stocuri și saturația de previzibilitate ce s-a instalat pornind de la un curent ce s-a vrut un joc al alternativelor și al indeciziilor. Cartea Deliei Muntean rămâne așadar același punct indispensabil de plecare și o provocare în domeniu.
Recitit în 2025, Decalogul poate deconspira postmodernismul ce a continuat din 2019 până azi, ca o înțepenire în proiect sau ca o instalare mecanică într-o metodă, modă și temă obosită cu variațiuni, un fel de a scrie, devenit meșteșug, într-o breaslă a postmodernismului, ce-și transmite uneltele și abilitățile din promoție în promoție, câtă vreme consideră că a descoperit roata magică. Unicatele au fost urmate de o producție de serie. Ceea ce se poartă nu reprezintă creație, ci serii de prêt-à porter, o uniformă, chiar dacă dăm o avere pe blugii de marcă prespălați.
Așa că recitesc cartea Deliei Muntean cu gândul la creatori și la cei interesați de mentalități și eventual de o nouă creativitate, dorindu-mi să le devină limpede că descoperirea Americii și a postmodernismului fac parte din ceea ce numim déjà-vu. Nu știu dacă autoarea și-a propus să transmită acest mesaj direct sau subliminal. Dar el este încapsulat în întreg volumul, în Lămuriri, în circumscrierile privitoare la postmodernism și postmodernitate și, mai cu seamă, în cele două secțiuni finale ale cărții, Un posibil decalog al postmodernității și Configurații pe teren românesc.
Listei de titluri aparținând teoriilor și analizei postmodernismului, acoperite cu dezinvoltură și aplomb de Delia Muntean, i s-au adăugat o serie de titluri, ce introduc și alte determinisme, de unde și ideea mai multor postmodernisme și interrelații, avansată în cartea autoarei, concepută ca un compendiu dens, informat și rapid în formulări liminare, ca o mănușă aruncată criticii și teoriei literare românești, altfel la curent cu multe traduceri în limba română ale exegezelor de referință obligatorii în domeniu, semnate de Ihab Hassan, Linda Hutcheon, John Barth, Gerald Graff, Gianni Vattimo, Steven Connor, Anthony Giddens, Jean-François Lyotard, Douglas Kellner, David Harvey și alții. Volumul nu și-a propus succinte analize monografice ale unor mari creatori postmoderni și mai ales radiografii ale postmodernismului crescut în placenta modernismului, la care s-a referit Jean- François Lyotard, între alții. Aici critica românească, mai cu seamă comparatistă, are la dispoziție un teren virgin. Mai sunt de revăzut avangardele și suprarealismul, aș adăuga, care au inventat cadavre esquis, pluralismul, fragmentarismul, colajele și aleatoriul vocilor auctoriale, parte din heraldica și retorica postmodernă. Ironic vorbind, mai sunt de adăugat nuanțările necesare, rectificările obligatorii, determinismele ideologice, analizele marxiste și gender, ce bântuie catedrele occidentale. Postmodernismul feminist își așteaptă obolul, că tot s-a publicat o antologie a modernismului american: în 1990, la Indiana University Press, volumul The Gender of Modernism: A Critical Anthology, editat de Bonnie Kime Scott, care prezintă douăzeci și șase de autori relevanți pentru modernism, dintre care douăzeci și una sunt femei. Cu scorul de douăzeci și unu la cinci, literatura femeilor a cucerit o victorie absolută!
Revenind la Decalogul timpului meu, m-am bucurat să redescopăr un echilibru nedezmințit al autoarei față de abordările postmoderne deformate de corectitudinea politică. Și revenind la nivelul teoriei, pe plan internațional și național, postmodernismul pare acoperit, încă insuficient, în ce privește relația cu existențialismul. Cât privește literatura postmodernistă, în sine, cărțile memorabile îmi par mai rare, într-o mare de epigoni și un excedent de pastișe. Postmodernismul se poartă ca uniforma obligatorie, chiar privind lista nesfârșită de autori înșirați de Delia Muntean, în ultima secțiune, Configurații pe teren românesc, care i-a putut încânta pe cei pomeniți, dacă își caută locul în pomelnice și nu în portrete critice individuale precum volumul de referință, dedicat de autoare lui Mircea Cărtărescu.
Decalogul postmodernist generează paradoxuri. Fuga de istorie, de cronologie și linearitate nu-i protejează pe creatori de judecata istoriei, ambiguizarea și relativizarea reperelor nu-i fac imuni la judecățile de valoare și la cronologia traseelor, trecută prin sita comparatismului literar național și universal. S-au scurs șaptezeci și cinci de ani de când s-a bătut moneda postmodernismului. Delia Muntean, care a scormonit biblioteci și colecții de reviste ca să ne ofere o cercetare informată, a descoperit că Andrei Pleșu scria, într-un articol intitulat Inevitabilul postmodernism. Fragment dintr-un text (încă) imposibil, publicat în Caiete critice (nr. 1-2, din 1986), că termenul de „postmodernism” ar fi fost folosit prima oară în 1949 de arhitectul Joseph Hudnut, într-un comentariu despre arhitectură. Am întrebat mai mulți arhitecți ce știu despre Joseph F. Hudnut (1886-1968), dar nu auziseră de el, deși a fost profesor și primul decan la Graduate School of Design de la Universitatea „Harvard”, unde a avut meritul să-i invite pe celebrii arhitecți germani Walter Gropius și Marcel Breuer. Interlocutorii mei s-au scuzat, adăugând că probabil a fost teoretician, profesor, autor de cărți despre arhitectură, nu știau să fi construit ceva.
Teoria și practica se omoară una pe alta sau se ignoră. Teoreticienii și criticii postmodernismului îi ignoră adesea pe adevărații creatori postmoderni, importanți deschizători și conducătorii de pluton, și citează generoși coada plutonului, bicicletă de bicicletă. Faptul că un profesor universitar arhitect, Joseph Hudnut, este nașul postmodernismului ne atrage atenția asupra studiilor despre postmodernismul în arhitectură, unde folosirea planului liber, necompartimentat al spațiului e una dintre caracteristicile pe care critica literară merită să le ia în considerație. Arhitectura romanului sau a poemului umplut cu orice, preluând orice funcții, e carevasăzică postmodernă.
După studii încheiate la Universitatea „Harvard” (1909) și la cea din Michigan (1912), apoi la Institutul Politehnic din Alabama (1912-1916) și după masterul în știință susținut la Columbia University, după ce a fost în American Expeditionary Forces, în Italia, Hudnut și-a deschis un birou de arhitectură, profesând vreo trei ani (1919-1923), după care a început să predea arhitectura la Universitatea din Virginia, apoi a fost director la McIntyre School of Fine Arts, profesor și la Școala de Arhitectură de la Columbia University’s School of Architecture, apoi profesor și decan la Școala de Design/Graduate School of Design (GSD) de la Universitatea Harvard, care reunea împreună arhitectura, proiectele urbane și arhitectura peisagistică, fiind decanul școlii până ce s-a pensionat în 1953. Am ales anume să includ aceste date ca să se vadă că nașul postmodernismului a fost un arhitect cu o zestre academică, teoretică și critică solidă, care a realizat că modernității i-a urmat postmodernismul, născut și împins în față de relativism, existențialism, de hibridările stilistice, de consumism, media, de așa-numitele goodies, audio, tele și video, de cultura populară și valorile comerciale. E interesant că noul „-ism”, azi canonizat și clasicizat, nu a fost inventat de artiști sau poeți, precum orfismul în pictură, botezat așa de Apollinaire.
Detașat față de istorie și de tentațiile de tip revival, care au împânzit ultimele două secole, postmodernismul s-a bazat pe meșteșuguri, pe tehnologii moderne industriale și pe seducția unei audiențe cu care se bate pe umăr. A dat istorismul și utopiile deoparte, exclusivismul estetic și autonomia esteticului, ca să trăiască un aici și acum, de dragul jocului, al plaisirismului, al pastișei. Mai puțin de parodia care își alege o țintă, iar nu mișcarea browniană și entropia, atrasă mereu de carnavalescul universal. Cam așa simplificam eu rapid lucrurile la începutul lecturii unei cărți pe care a dedicat-o postmodernismului Delia Muntean, intitulându-și sinteza, plină de acribie, cu acea ironie binevenită, Decalogul timpului meu. Un decalog în răspăr, parodiindu-l pe cel original, firește. Dar și empatic, de câte ori vocea autoarei se adresează cititorilor, mulți dintre ei scriitori, dar și studenți, publicul care o cunoaște și o prețuiește, de la catedră, de la festivaluri de literatură ori de la zeci și zeci de lansări de carte pe care le prezintă, ducând mai departe misiunea unei critici de întâmpinare, abandonate de mentalitatea postmodernă care are bulimia scrisului, nu și interesul cititului. Eram firește curioasă și contam, dincolo de ironia titlului, pe seriozitatea demersului critic, diacronic și analitic, întreprins de criticul și istoricul literar Delia Muntean, redactorul-șef al revistei Nord Literar, cadru didactic asociat la Universitatea de Nord din Baia Mare aproape douăzeci de ani. Calități demonstrate cu prisosință în cărțile deja publicate: De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu (2000, Editura Umbria, Baia Mare), Provocări ale postmodernității. Pornind de la Mircea Cărtărescu (2010, Princeps Edit, Iași, studiu ce deschidea potențialul unei panorame a postmodernismului românesc), Incursiuni în lumea cărților (2018, Editura Mega, Cluj-Napoca). Delia Muntean a avut temeritatea și tenacitatea să schițeze, să adâncească și să lărgească această panoramă în Decalogul timpului meu, la nivelul scriiturilor și al psihologiei comune. Aș mai adăuga la această succintă schiță de portret a Deliei Muntean și studiile introductive pe care le-a scris la antologiile unor poeți. Atuurile autoarei acestui Decalog… se dezvăluie la nivelul criticii de întâmpinare, când judecata de valoare presupune lectura cărților, nu frunzărirea lor, urmată de redactarea sintezelor și a istoriilor literare după ureche. Paradoxul teoriei și al criticii dedicate postmodernismului este acela de a nu folosi tocmai decalogul postmodernist. De vreme ce te raportezi istoric și mai ales estetic și critic, total nealeatoriu, carevasăzică, la un autor, indiferent la câte instrumente e virtuoz ori ba, să cânte, în gama postmodernistă.
Cu volumul despre Mircea Cărtărescu, Delia Muntean a dat lovitura, nu și cu selecția autorilor români postmoderni, unde va putea adăuga cu un mare profit analitic, axiologic, estetic numele lui Urmuz, dat fiind că a adus vorba de Beckett, de opera lui Emil Botta, marele postmodern interbelic, de creațiile majore realizate în registru postmodern avant la lettre de Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, câțiva postmoderni dintre echinoxiști și șaptezeciști, aceștia cu adevărat individualități, care au fost omise cu totul și inadmisibil din configurațiile propuse, păcat de care se face vinovată întreaga istorie literară românească postbelică.
Nemaivorbind de Virgil Mazilescu, din mantaua căruia se trag atâția optzeciști, nouăzeciști, amintiți cu generozitate de autoare. O nouă ediție, căci volumul merită cu prisosință o nouă ediție, ar impune aceste recuperări și completări, îmbogățind o panoramă mult mai complexă și variată, prin culoare și altitudine, în ce privește reliefurile literaturii române, sărăcite de solidarități cenacliere, locale sau bazate pe lecturi.
Delia Muntean nu și-a proiectat fundația cărții ei dedicate postmodernismului în spiritul și în stilul mentalității postmoderne, Slavă Domnului, afișând o ambiguitate ludică, detașarea și dezimplicarea, anistorismul și secularizarea, demersul ei fiind academic, critic, empatic și jurnalistic pe alocuri.
Indiferent de ceea ce cred postmodernii, există un ecumenism în toate sforțările de așa-zisă dezidolatrizare, chiar și în titlul volumului Deliei Muntean. Decalogul timpului pe care și-l asumă, găsindu-i corespondentul la cele zece porunci, cele „zece cuvinte”, traducerea din limba greacă pentru „Decalogue”, așa cum le putem afla în Biblia ebraică, în cărțile Ieșirea sau Exodul (Exod 20:2-17) și Deuteronomul sau A Doua lege (5:6-21), a cincea carte din Vechiul Testament a fost folosit de autoare ingenios ca să portretizeze arhetipul postmodernismului, să ne ofere un Archeus al postmodernismului, într-un demers original și empatic.
În același timp, să nu uităm de legea internă a postmoderniștilor, care nu-ți iartă dacă le iei numele lor în deșert. Această empatie și complicitate juvenilă cu tema de cercetare e molipsitoare, mai ales când vine
ex-cathedra. Mai cu seamă, atunci când autoarea prezintă atât de expresiv și la obiect coordonatele, tezele și portretele celorlalți sau cele câteva autoportrete ale criticului literar și profesorului de literatură de la catedră. Fericiți studenții autoarei, nu am nicio îndoială.
O dublă experiență critică și academică și imperativul interior al lucrului bine făcut marchează paginile volumului, potențialul cercetărilor finalizate și al celor în faza de șantier deschis ori de inventar ale unor teme și direcții de studiu.
Autoarea traduce într-un limbaj accesibil, simpatetic, agreabil, geneza și strategiile postmodernismului, și nu adoptă limbajul universitar prețios reunind structuralismul, semiotica, pragmatica, deconstructivismul și alte ingrediente, folosite de unii autori în cărțile și articolele pe care le consemnează. Ea continuă astfel tactica seducției față de audiență, practicată de postmoderniști.
Delia Muntean are atâta dreptate când scrie undeva în această carte că „Postmodernitatea ne trăiește”, există o contaminare, un mod de a gândi și de a acționa în stil postmodern pe care și-l recunoaște. În fond, se poate vorbi despre o canonizare a conceptului și a scării de valori, iar din punct de vedere axiologic Decalogul timpului meu e o carte de învă??tur? despre postmodernismul rom?nesc asumat ca realitate literar? ?i mentalitate, dep??ind cu mult ceea ce a propus francezul Marc Gontard ?n?țătură despre postmodernismul românesc asumat ca realitate literară și mentalitate, depășind cu mult ceea ce a propus francezul Marc Gontard în Le Postmodernisme en France, définition, critères, périodisation prin onestele Lămuriri cele câteva autoportrete ale exegetei în și, mai ales, prin avansarea unor propuneri și a unor delimitări teoretice românești și străine.
Scriind despre postmodernism, Delia Muntean acoperă mai multe perspective, cercetând cronologia și polisemia unui curent de pe poziții academice, mentalitatea civilizației postmoderne, literatura și gesticulația retoricii postmoderne. Ea stabilește o hartă foarte generoasă a scriitorilor români postmoderni din toată țara, inventariați din mai multe promoții și generații, ca o recoltă supraabundentă. Paradoxul acestui Decalog publicat de Delia Muntean este că autoarea lui încalcă prerogativele autorului postmodern, în mai toate principiile pe care și le-ar putea aroga și extinde ad infinitum. Delia Muntean ia în serios postmodernismul care își cultivă și joacă la infinit aparențele de a nu lua nimic în serios. Decalogul timpului meu e o carte serioasă, o construcție, care respectă regulile criticii academice, nu doar ale criticii de întâmpinare, pe care se cuvine s-o luăm în serios, de asemenea. Poți fi conservator, prin metodă, și la zi, prin deschidere și informație, cum se arată a fi exegeza la care ne referim. Și arhitectul Hudnut era un conservator care a botezat postmodernismul. El i-a invitat, în anii 1930, să predea la catedră la Harvard pe înaintemergătorii arhitecturii moderne: Walter Gropius, cel ce a fondat Bauhaus, și Marcel Breuer, arhitectul naturalizat american, născut în Ungaria, cel ce a revoluționat designul de mobilier, folosind, inspirat de cadrul de la bicicletă, țevile metalice, o tehnologie pe care a lansat-o, inventând scaunele Ceșca și Vassily. Modernismul și postmodernismul au intrat pe ușa din față în mediile academice, nu doar în arhitectură, arte și literatură. Dovadă sunt cărțile lui Hudnut despre arhitectură și artă Modern Sculpture (1929), Architecture and the Spirit of Man (1949), The Three Lamps of Modern Architecture (1952) și eseul Architecture Discovers the Present (1938), plin de idei.
Mi-aduc aminte coperta volumului publicat de Fredric Jameson, Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism, pe care-l am în bibliotecă, amintit de Delia Muntean, care trimite într-o notă la un site și la o traducere a lui Romulus Bucur, în capitolul Circumscrieri. Cartea de peste patru sute de pagini a profesorului și cercetătorului Fredric Jameson, editată la Duke University Press, în 1991, ar fi meritat o discuție amplă, cartea amestecând, în stilul epocii, semiotica, critica literară de artă, modernismul și postmodernismul cu marxismul. Dar având în plus o perspectivă plurivalentă și un orizont comparatist ce acoperă nu doar literatura, ci și artele și arhitectura, Fredric Jameson fiind profesor de literatură comparată și directorul de la Graduate Program in Literature și Duke Center for Critical Theory de la Duke University. A lega postmodernismul de capitalism e doar una dintre perspectivele cercetării sale, depășită constant, căci ar fi putut deveni teribil de reductivă. În schimb, cunoașterea vaselor comunicante în postmodernismul artelor vizuale e remarcabilă. De când am tot parcurs volumele de teorie dedicate postmodernismului, m-am întrebat de ce autorii ocolesc sau ignoră teoria relativității, logica polivalentă, fizica cuantică și existențialismul nordic, amfibologia lui Soeren Kierkegaard, cel ce a folosit mai multe pseudonime, fragmentarismul și polifonia filosofiei pe voci, dezvoltând maieutica adevărurilor și dialogismul, fenomenologia lui Heidegger, întrebările cu răspunsuri multiple, chiar incongruente, și asocierea celor ce se exclud, un du-te-vino, de la Socrate citire și până la Mihail Bahtin (1895-1975), cel ce a introdus termenul „dialogism”, scriind despre romanul polifonic al lui Dostoievski, despre imaginația dialogică, nonfinalizarea semnificațiilor. Ar fi de trecut, măcar printr-o rapidă ochire, prin existențialismul german, francez, american. De ce nu pomenim de influența lui Nietzsche din cărțile lui Știința veselă și Dincolo de bine și rău?
Tragedia Primului Război Mondial a hibridat tema vanităților cu aceea a ființei umane supraviețuind din tranșee cu membre amputate, suplinite de proteze mecanice, de unde și reprezentările mecanomorfe din artă, omul vitruvian fiind înlocuit cu omul cu trup amputat, protezat. Postmodernii refuză să tragă concluzii, fără să fie primii, căci mă gândesc la două uriașe precedente, Dostoievsky și americanul Scott Fitzgerald. „Nothing conclusive has yet taken place in the world, the ultimate word of the world and about the world has not yet been spoken, the world is open and free, everything is still in the future and will always be in the future”, scria Mihail Bahtin, care a trăit și el cu un picior amputat, din 1938, scăpând de durerile bolii de oase de care a suferit și scriind, cu exuberanța geniului analitic și teoretic, studii vizionare, precum Problems of Dostoevsky’s Poetics, despre polyphony și unfinalizability, despre conceptul de „unfinalizability”, care se referă la tensiunea de nerezolvat dintre des-chidere și finalitate, care i-a condus pe cerecetători să considere finalurile la Joyce nu în sensul opozițiilor binare închis vs deschis, ci ca spații producătoare de fricțiuni între închidere și antiînchidere. Conceptele majore introduse de Bahtin: dialogicul, romanul polifonic, heteroglossia, carnavalescul, forțele centripete și centrifuge, prin care se manifestă autorul, ne pot fi de mare folos când analizăm postmodernismul în literatură. Ca, de pildă, heteroglossia (primatul contextului asupra textului) și poliglossia (natura hibridă a limbajului). Delia Muntean operează cu asemenea repere, fără să le numească, deși Decalogul timpului meu cercetează relațiile dintre text și context și parte din hibridările asociate cu postmodernismul universal și românesc.
Revenind la cartea lui Fredric Jameson, Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism, la ediția volumului publicat în America, etalând o copertă cu patru pantofi de damă de culori diferite, albastru, roșu, verde, cyclamen, înșirați unul lângă altul, în diferite poziții, și alții de alte culori, lângă ei, trântiți în spate, încălțări în dezordine, desperecheate, mă amuz să remarc absența pantofilor pentru bărbați, semn de discriminare, ar spune cineva care nu știe că ilustrația reproduce o lucrare din seria realizată de Andy Warhol, Diamond Dust Shoes. E un mod de a defini postmodernismul drept un concept și o realitate la modă, voguish, en vogue, à la mode, legat de ceea ce consumăm și consumerismul ce ne definește. E una dintre dimensiunile majore ce separă modernismul de postmodernism, pe care Fredric Jameson o trasează percutant în cartea lui, negru pe alb, încă din primul capitol, dimensiune pe care critica și teoria literară românească și comparatismul, slab reprezentat în cercetările umaniste, nu ar trebui s-o piardă din vedere în niciun caz. Fredric Jameson demonstrează, în cartea lui Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism, despre care nu știu dacă s-a tradus integral în România, că modernismul e reprezentat în artă de perechea de ghete pictată de Van Gogh în anii 1880, mai precis în anul 1887, aflată la Muzeul de Artă din Baltimore, în vreme ce postmodernismul definește seriile de pantofi Diamond Dust Shoes, fotografiate de Andy Warhol cu nedespărțitul lui polaroid, proiectate apoi și pictate în diverse culori în anii 1980. Între cele două serii (căci și Van Gogh și-a avut seria lui în care pictează ghete), e o distanță în timp de un secol. Van Gogh a pictat mai multe naturi moarte cu ghete, la Paris și, mai târziu, când a stat la Arles, când a plasat încălțările într-un alt context, așezate pe pavimentul cu plăci roșiatice din celebra Casă Galbenă. Știm locul din compoziție unde le-a pictat și presupunem că ghetele erau ale proprietarului Patience Escalier, al cărui portret l-a pictat de asemenea Van Gogh, în vara anului 1888, de când datează și natura moartă cu ghete. Azi marile muzee dețin în colecțiile lor Van Gogh și Andy Warhol obligatoriu. Tot așa iubitorii postmodernismului ar trebui să aibă în biblioteci două cărți despre care tocmai am scris, Decalogul timpului meu și Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism.
Doina URICARIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025