Mi-am propus să aduc în atenția vremii noastre figuri care au marcat epocile, care au zidit opere ce țin această țară în vederea lumii. Mai ales că, în ultima vreme, istoria este împuținată din școală. De ce, domnule ministru David? Ați fost rectorul unei celebre universități românești, întemeiate de mari istorici. Inclusiv de savantul Vasile Pârvan. Așa mi-am adus aminte de savant, fondatorul arheologiei românești, care, prin destin, a avut legături intelectuale cu Maramureșul. Mai precis, cu avocatul și senatorul Vasile Chindriș de Ieud. În șirul de străluciți cărturari care și-au consacrat întreaga putere de muncă și de creație pentru a pune în lumină valorile istoriei noastre naționale, numele lui Vasile Pârvan are o aură aparte.
El nu a fost numai un mare istoric și un filosof al istoriei, n-a fost numai întemeietorul arheologiei românești moderne, ci și un gânditor de elită, profesor de mare prestigiu, creator de școală științifică, organizator de instituții, un spirit reformator în epocă. Argumentul este opera sa istorică, ce rămâne mereu actuală, în primul rând prin valoarea perenă a erudiției încorporate în ea. Când vorbesc despre Vasile Pârvan, gândul mă duce la monumentala sa monografie arheologico-istorică Getica, lucrare care l-a consacrat drept cel mai mare arheolog și istoric român al Antichității greco-romane și al celei traco-dace, atât în fața istoricilor români, cât și a cercetătorilor din lume.
Cei care i-au comentat opera nu au fost zgârciți cu aprecierile. Istoricul Radu Vulpe scrie: „El rămâne o pildă de înțelepciune și abnegație pentru scopuri înalte. A fost un erou al datoriei față de cultura poporului său, pe care o voia tot mai splendidă”.
S-a născut în anul 1882, în comuna Huruiești, lângă Bârlad, unde face studiile medii, iar universitatea la București. A avut șansa unui stagiu de pregătire în lumea germană, unde s-a perfecționat în studii clasice la universitățile din Berlin și din Breslau (1905-1908). Aici, la studii, se întâlnește cu tânărul maramureșean Vasile Chindriș, din Ieud, cu care va lega o strânsă prietenie și cu care va coresponda.
Reîntors în țară, Vasile Pârvan se va dedica, cu pasiune și competență, studierii istoriei daco-romane, pe care o considera cheia de boltă a culturii mediteraneene. Ca profesor de istorie veche și epigrafie la Universitatea din București, apoi ca director al Muzeului Național de Antichități, ca membru al Academiei Române, din anul 1911, și al Comisiunii Monumentelor Istorice, a folosit toate mijloacele, în primul rând puterea lui de muncă, pentru a cerceta istoria de pe teritoriul românesc. A format o școală de specialiști, școala arheologică românească, cu care a deschis șantiere arheologice. Și-a legat definitiv numele de organizarea săpăturilor de la Histria, Tomis, Callatis, de organizarea rețelei muzeistice din țară și de organizarea Universității din Cluj.
A fost un spirit de veghe continuă la activitățile patronate de Academia Română. A întemeiat și a condus Școala Română de la Roma. A inițiat publicații de mare prestigiu, a ținut conferințe, prelegeri și comunicări la Berlin, Roma, Oxford, Paris, Bruxelles. După cum se vede, personalitatea savantului a avut o arie largă de manifestare, cuprinzând cu superioara lui viziune problemele esențiale ale epocii antice din istoria noastră. A pătruns în structurile ei, a formulat concluzii care își păstrează până astăzi lumina imprimată de Pârvan.
El vorbea despre nevoia spiritualizării vieții marelui organism politic și cultural-creator care e națiunea. Această idee majoră i-a fost far în scurta lui existență, deoarece neîndurătoarele Parce i-au curmat firul vieții doar la patruzeci și cinci de ani (26 iunie 1927). Acest mare spirit al culturii noastre a glorificat munca, jertfindu-se pe altarul ei. Despre condiția creatoare a omului, savantul spunea: „Să muncim în libertate, să creăm în libertate, să cântăm vieții cel mai frumos imn pe care ar putea sufletul nostru cuprinde în adâncimile lui. Munca e ritmul vieții, ea dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe și caracter propriu voinței noastre”.
Spirit lucid, adept al unei cercetări de pe poziții științifice a istoriei, Pârvan a refuzat improvizația și amatorismul. Departe de a fi un om de cabinet, pildă stau șantierele arheologice pe care le-a condus, Vasile Pârvan s-a dovedit a fi mereu integrat în pulsul evenimentelor, în căutarea de soluții pentru perfecționarea structurilor societății.
Marea Unire din 1918 cerea tocmai aceste modernizări, motiv pentru care se va număra printre ziditorii în forme noi a Universității din Cluj. Gândurile savantului, cuprinse în Universitatea Națională a Daciei Superioare, au coincis cu ale intelectualilor din teritoriile proaspăt cuprinse în statul național unitar, căci acest for de învățământ și cultură din Cluj era conceput nu doar ca o instituție a Ardealului, ci a întregii Românii.
Atât în țară, cât și în forurile internaționale unde a conferențiat, a demonstrat cu argumente continuitatea poporului român în spațiul pontico-danubian și carpatic, având o bază etnică geto-dacică, permanentă și omogenă. Nu erau excluse nici influențele scitice și grecești. Împotriva teoriei că poporul român s-a format în sudul Dunării, Pârvan scrie: „Te cuprinde mirarea cum de n-au greșit, după zece veacuri de lipsă de aici, ca să se așeze mai la dreapta ori mai la stânga, iar cei veniți pe calea vântului s-au dat binișor la o parte”. Asemenea lui Eminescu, Pârvan a gândit la marile probleme ale neamului său, a trăit și a suferit în istorie cu el, i-a scris cărți, i-a descifrat sufletul prin vreme.
Savantul s-a întâlnit cu ieudeanul Vasile Chindriș la Berlin, de care l-a legat o frumoasă prietenie. Dorind să rămână în conștiința posterității prin marile lui cărți, savantul Vasile Pârvan a lăsat dispoziții testamentare ca scrisorile, aceste gânduri scrise pentru prieteni și nu numai, să fie distruse. Se pare că multe dintre ele au avut destinul cenușii, dar altele au fost salvate și publicate în volum, cu ani în urmă, de istoricul și cercetătorul ieșean Al. Zub. Spre bucuria mea, grație încrederii în mine a profesorului de matematică, preotul greco-catolic Grigore Balea de Ieud, am intrat în posesia a trei scrisori și a unei cărți poștale, trimise de savant prietenului său maramureșean Vasile Chindriș.
Nu uit seara aceea când dascălul de la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației mi-a dăruit spre păstrare și folosință documentară aceste averi ale unui mare spirit românesc. Pentru cei care nu știu prea multe despre acest brav fiu al Maramureșului care rămâne Vasile Chindriș, îi voi creiona succint portretul. S-a născut la Ieud, în anul 1881, ca fiu de țărani din neamul Vălenarilor. După terminarea liceului din Sighetu Marmației, urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea. Cu o bursă de la Liga pentru Unitatea Tuturor Românilor, face studii de perfecționare în științele juridice la Universitatea din Berlin. Aici a susținut mai multe conferințe, una cu titlul „Românii din Maramureș”. În acest context, se întâlnește cu Vasile Pârvan. Se reîntoarce în țară, stabilindu-se la Sighetu Marmației, profesând avocatura și dovedind credință oamenilor din Maramureș. Se pune în fruntea idealurilor naționale, având legături strânse cu Vasile Goldiș. În anul 1918, conduce șapte delegații din Maramureș la istorica Adunare Națională de la Alba Iulia. A fost ales senator în Parlamentul României. A continuat să fie un apărător al ideilor naționale. Se stinge din viață în 6 septembrie 1947, la vârsta de șaizeci și șase de ani. Este înmormântat la Ieud. Revenind la scrisorile lui Vasile Pârvan către Vasile Chindriș, ele aduc mărturie despre om, despre evenimentele istorice ale vremii.
- Cartea poștală este trimisă din Breslau, având data poștei 24 decembrie 1908, cu destinația Berlin. Pe atunci Vasile Pârvan își susținea doctoratul la Breslau, iar Vasile Chindriș urma studiile la Berlin. Savantul îi mulțumește pentru urările trimise pe un ton prietenos, sincer.
- Prima scrisoare este expediată din Berlin pentru Vasile Chindriș, aflat la Sighetu Marmației. Îi scrie: „Iubite domnule Kindriș, în sfârșit îți pot scrie și mai pe larg. Ieri a fost o zi mare pe aici. A venit Zeppelin cu balonul. L-am văzut și eu foarte bine. E în adevăr măreț. Pe Marcus Aurelius l-am isprăvit. (Este vorba de lucrarea despre înțeleptul împărat roman – n.n.). Adaosul a ieșit de două sute patru pagini. Tot volumul va fi probabil de vreo trei sute de pagini. Poimâine plec la București să-l tipăresc. Când va apare îți voi trimite și D-tale un exemplar cu rugămintea să-l citești cu atențiune și să-mi răspunzi cum ți-a plăcut”. Îi solicită prietenului din Maramureș reviste din Ținut, din care se vede interesul lui Pârvan pentru ce se scria pe aici. Scrisoarea se încheie astfel: „Vicleimul de care vorbeam, te rog să mi-l trimiți la București împreună cu tot ce-i avea. Acolo eu stau până la sfârșitul lui septembrie, deci mai bine de o lună. De la Iași îți voi trimite iară la timp adresa. Cu felicitări pentru începerea Camerei și urările cele mai călduroase. Al D-tale V. Pârvan, 30 august 1909”.
- A doua scrisoare este expediată din București, la câteva zile după sosirea în țară. Îi comunică primirea piesei Vicleimul, dar îi anunță și sentința: „nu se poate publica întrucât alăturea de părți foarte bune… sunt și părți imposibile. Versurile sunt în general bune, dar atâta nu-i de ajuns”. Se bucură de hotărârea lui Vasile Chindriș de a se stabili la Sighetu Marmației. Îl încurajează să scrie o monografie a comunei Ieud.
- În a treia scrisoare savantul îi comunică prietenului din Maramureș schimbările importante petrecute în viața sa. Scrisoarea este trimisă din București, având la expeditor scris prof.dr. V. Pârvan, București, strada Izvor 95, cu puțin înainte de a fi numit titular al Catedrei de istorie veche și epigrafie a Universității din București. Îi comunică prietenului din Maramureș că a murit profesorul Tocilescu, că a apărut cartea despre Marcus, că a vorbit cu prietenii despre el în lumină favorabilă, mai ales despre activitatea de la Berlin. Îl sfătuiește să-și dea doctoratul ca o bază morală pentru luptele care vor veni.
În aceste scrisori ale savantului pentru un prieten din Maramureș, se pot descifra sufletul dăruitor al lui Pârvan și interesul lui pentru Ținutul din Nord. Sunt o frântură de rocă lunară desprinsă dintr-o lumină mare. Astfel, omul și învățatul Vasile Pârvan este mai aproape de noi.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025