Profesorul Gheorghe Glodeanu de la Universitatea din Baia Mare s-a dovedit, în deceniile din urmă, unul dintre cei mai harnici și mai importanți critici literari. A pornit de la lucrări parțiale, dar definitorii pentru un domeniu sau altul al prozei noastre, spre a trece tot mai mult la mari sinteze privitoare la unele dintre cele mai importante genuri literare (literatura fantastică, jurnalul literar, proza poetică, literatura avangardei, a diasporei și a disidenței, discursul amoros sau cel ezoteric etc.), cu opriri la vârfurile scrisului românesc, cum ar fi Eminescu, Eliade, Rebreanu sau Mateiu I.Caragiale, pe care i-a pus într-o nouă lumină, descoperind de fiecare dată unghiul cel mai potrivit pentru revelarea misterului ascuns al operei. L-a valorificat și pe M. Blecher pentru realismul său profund, caz straniu de morbiditate și existențialism tragic, promotor al unei „noi estetici a romanului interbelic”, subsumat măștilor lui Proteu. Analiza creației acestora este făcută riguros, metodic, după tipic academic, făcând dovada că e la curent cu metodologia de ultimă oră a temelor și a subiectelor pe care le abordează, încât efectul scontat e însoțit de un mare grad de noutate. Paradigma critică pusă în valoare ilustrează clar și precis o mare iubire de literatură, o poftă de lectură greu de stăpânit și o putere de muncă impresionantă, lucru constatat la fiecare nouă carte, tot mai voluminoasă și mai atractivă, făcând dovada unui grad admirabil de profesionalism, constatabil și la lucrările doctoranzilor pe care i-a îndrumat (Terezia Filip, Isabella Bejan-Krizsanovski), ca și prin importantele premii obținute. Să nu uităm că a reușit să răzbată și în echipa de cerc închis din jurul României literare din faza crepusculară a lui Manolescu, ceea a însemnat o recunoaștere de nivel național.
Gheorghe Glodeanu s-a dovedit a fi și unul dintre criticii antemergători de direcții și de teme literare, un spirit perspicace și înnoitor, căzând pe cele mai noi, mai fierbinți și mai tentante teme și subiecte literare, domenii în care a venit cu o metodologie europeană bine asimilată și cu lucrări de sinteză, cu ample ramificații în sectoare-cheie ale literaturii contemporane, pe care ni le înfățișează în ample desfășurări panoramice și cu efect estetic evident. Privirile acestea, de o elegantă și solemnă cursivitate, i-au adus recunoașteri și merite pentru relația dintre analiză și sinteză dovedită. Ritmul lecturii e dictat de fenomenologia faptului literar avut sub observație, care se îmbogățește mereu, de la o treaptă la alta, prin vizualizări succesive, atât pe orizontală, cât și pe verticală, impresionând de fiecare dată prin organizarea materialului tratat, prin sublinierile de originalitate și autenticitate atestate de noile inserții și prin modul în care a răspuns timpului critic actual. Parcurgerea acestui drum, presărat cu numeroase detalii și surprize estetice, atent revăzute și filtrate, constituie punctul forte al acestor desfășurări de revizuire și reașezare critică, bine strunite de un ochi atent și inspirat. Cei 56 de diariști selectați trec printr-o grilă da valorizare în funcție de un concept ordonator clar, care îi așază automat într-o ordine editorială și valorică certă și în arii de contextualitate cât se poate de exacte (unde au fost publicate, câte ediții au cunoscut, ce ecou au stârnit), dând posibilitate unor raportări comparatiste, unor ierarhizări și nivele estetice de lectură necesare. Impresionează, în egală măsură, atât informația de istorie literară deținută, cât și prezentarea amănunțită a jurnalelor intime, cu largi amănunte biografice, școlare, turistice, de ordin sentimental sau pe acute reflecții narcisiste. O primă zonă a lucrării este rezervată problemelor teoretice ale genului, cu incursiuni de stabilire a caracteristicilor proprii, care le delimitează de alte genuri ale biograficului. Nu uită să facă și referințe istorice, de vechime, la literatura de călătorie cu care se învecinează curent (Nicolae Milescu, Dinicu Golescu, Codru Drăgușanu), cu cuvenitele explicitări de interferențe, dar și cu motivația delimitării clare a spațiilor de autoficțiune, care își fac apariția odată cu Titu Maiorescu, deținător al unor însemnări zilnice de o viață, și cu cei doi Hasdei, tatăl și fiica, și cu Iacob Negruzzi și cu alți români aflați la studii în străinătate, rod al unor căutări de sine și al unor „metamorfoze” ale socialului și ale legităților timpului suveran. Pentru a da seama de modul în care autorul s-a implicat în reconstrucția salutară a unor zone de real interes ale literaturii noastre, voi aminti câteva dintre aceste reconstituiri recente, întreprinse cu acuratețea necesară de Gheorghe Glodeanu. Iată-le în ordinea lor cronologică a ieșirilor în arenă: Discursul amoros în literatura română (2017), O panoramă a prozei fantastice (2020), Incursiuni în imaginarul ezoteric (2022) și Istoria prozei fantastice românești (2023). Careul de ași pe care ni l-a oferit până acum poate fi îmbogățit cu recenta carte apărută, intitulată Prolegomene la o istorie a diarismului românesc (Ed. Eikon, 2025), studiu și bibliografie însumând aproape șapte sute de pagini.
Noua construcție critică impresionează nu numai prin dimensiune, ci și prin finețea și rafinamentul discursului critic, prin bibliografia bogată și lectura empatică a textelor, un exemplu de mare hărnicie și inteligență critică. Metodic și riguros, Gheorghe Glodeanu își deschide lucrarea cu necesarele repere teoretice care vizează situarea jurnalului de autor în cadrul literaturii subiective și a celei de ordin memorialistic, folosind pentru aceasta cele mai pertinente demersuri străine și românești în domeniu. Cum era și firesc, el apelează la disocierile operate de Philippe Lejeune, Gerard Genette, Henri Goulthier, Maurice Chapelan sau Jean Rousset, Raymond Queneau etc., pentru a face apel la autoritățile în materie de la noi, începând cu Eugen Simion, Mihai Zamfir, Ion Manolescu, Mircea Mihăeș, Dan C. Mihăilescu, Ioan Holban, Al. Cistelecan, autori de temeinice studii tematice, oferind puncte de vedere demne de luat în seamă. E de reținut mai ales afirmația lui Al. Cistelecan privitoare la exuberanța genului, când constata că „memorialistica a fost fenomenul cel mai eruptiv îndată după 1989” și că literatura de confesiune a interesat mai mult publicul cititor care, după evenimentele postdecembriste, a abandonat literatura de ficțiune în favoarea documentelor, a cărților de istorie și a experiențelor singulare trăite în comunism. Autoficțiunea a devenit obiect de interes general, prin câteva cărți de succes, precum Jurnalul de la Păltiniș, sau prin mărturisirile autoficționale ale lui I.D. Sîrbu, Nicu Steinhardt, Jeni Acterian, Lena Constante, Alice Voinescu și alte câteva bestsellere ale epocii. Zona jurnalului intim sau a biograficului este supusă unei investigații meticuloase, profitând de disocierile în materie executate de Eugen Simion, spre descoperirea trăsăturilor proprii ale acestui gen literar, cu vechi și temeinice rădăcini în scrisul lui Titu Maiorescu sau Iacob Negruzzi, plasați printre întemeietorii diarismului românesc. Foarte bogată în asemenea modalități de refugiu în diarismul intim este epoca interbelică, scriitorii trăind experiența confesiunii autobiograficului ca pe o aventură a cunoașterii, de conștiință artistică și de criză personală, așa cum se prezintă jurnalele scrise de Anton Holban, Elena-Margareta Ionescu, E. Lovinescu (agende), Pavel Dan, Octav Șuluțiu, Camil Petrecu (antimemorii), Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Alice Voinescu, Jeni Acterian, G. Călinescu, Mihail Sebastian. Mereu stăpân pe uneltele reconstrucției critice, autorul disecă structurile intimiste ale câtorva femei mari iubitoare de confesiuni intime, fie de ordinul suferințelor maritale, fie de neîmpliniri și vise himerice, ale căror suferințe pot fi destăinuite numai jurnalelor, martore tăcute ale unor destine neînțelese, după cum Mihail Sebastian trăiește drama evreului marginalizat și discriminat, trădat de prieteni și de apropiați în care investise multă afecțiune. Scriitorul român interbelic are acces la marile jurnale europene ale vremii și se lasă ademenit de acest mod de a-și satisface vanitatea sau exotismul. Odată cu ocupația sovietică, cu înăsprirea cenzurii, cu îngrădirea spiritului liber și a exercitării terorii spirituale, scriitorul român trăiește o imensă dramă a carceralizării vieții, încât refugiul în lumea imaginară a jurnalului e o metodă curentă de a reacționa la uniformizare și la lipsa de perspectivă a gândului încătușat, nu lipsit de tentația mistificării și a declarațiilor false. Epoca poate fi surprinsă prin analiza jurnalelor semnate de Arșavir Acterian, Radu Petrescu, Nicolae Balotă, Victor Felea, Marin Preda, Ioana Em. Petrescu, N. Steinhardt, Constanța Buzea, Eugen Simion, Livius Ciocârlie, Mircea Zaciu, Doina Jela, I.D. Sîrbu, Virgil Mazilescu, Ana Blandiana, Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu, V.R. Ghenceanu. O formulă atractivă se constată a fi și la scriitorii români din exil, care își comunică nemulțumirile și își ascund sau își mărturisesc dorul de țară și de cei rămași dincolo de Cortina de Fier. Din numărul mare de astfel de scrieri au fost selectate doar cele ale scriitorilor și nu ale oamenilor politici și ale diplomaților, multe dintre ele revelatoare pentru drama desțăratului. Amintim lista oferită de autor: Mircea Eliade, Ilarie Voronca, Eugen Ionesco, Paul Miron, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Dumitru Țepeneag, Matei Călinescu, Sanda Stolojan, Paul Goma, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici. Scriitorii acestei perioade devin voci aparte, purtători de cuvânt ai țării lor în lume, pledanți pentru libertatea cuvântului și a apărării cauzei celor rămași acasă. Câțiva dintre ei lucrează la oficiile mass-media cunoscute, de unde reușesc să transmită îndemne de speranță și de încredere în viitor. Jurnalele lor constituie tot atâtea capete de acuză la adresa regimului totalitarist, puternice chemări în fața tribunalului popoarelor libere. Lor li se adaugă marile denunțuri ale persecutaților de acasă sau ale jurnalelor de detenție, având încrustate în slova lor cumplitele suferințe îndurate în viața de fiecare zi sau în cele ale restrângerilor de libertate. Martor relevant al condamnărilor odioase, al schingiuirilor fizice, al atrocităților inumane, acest tip de jurnale devin în mod obligatoriu documente istorice, sociologice și morale ale regimurilor totalitare, extremiste, pe care le oglindesc în ceea ce au mai hâd și mai greu de suportat, precum cele din zona ghetourilor naziste.
Un capitol special acordă autorul jurnalelor perioadei postdecembriste, prin deținătorii de astfel de scrieri numărându-se Andrei Pleșu, Corin Braga, Cristian Popescu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Florin Manolescu, Augustin Buzura, Augustin Cozmuța, Paul Cornea, Radu Voncu. Lipsesc de aici alte câteva jurnale feminine, cum ar fi cele semnate de Lizica Odobescu-Goga, Alice Botez, Lucia Țencovici, Simona Lahovary, Pia Alimășteanu, Arabella Yarka, Yvonne Blondel, de care s-a ocupat o doctorandă de-a mea, Elena Claudia Anca, în cartea cu titlul Itinerar feminin interbelic (2013), din comisia de doctorat a căreia a făcut parte și autorul. În ansamblu, literatura autoficțiunii se prezintă într-o multitudine de forme, culori, sunete muzicale și disperare existențială, încât simpla lor descriere foarte exactă și atractivă făcută de autor constituie mărturii dintre cele mai semnificative pentru condiția omului în raport cu teroarea timpului istoric. Sigur că nu au putut fi prezentate aici toate jurnalele apărute în această perioadă, dar selecția este una definitorie, unii dintre diariști descoperind specia pe cont propriu, fără modele și fără evadări. Stilul de prezentare e unul cât se poate de adecvat, cu date comparative suficient de edificatoare și cu toate informațiile parcursului editorial, foarte importante în cazul de față. Autorul stăruie cu îndreptățire asupra modului în care fiecare protagonist își gândește propria scriere, fiecare urmând o poetică proprie, fără reguli și ingrediente obligatorii, lăsând fiecăruia aspirația la autenticitate și la visul oglindirii interioare de tip narcisist, contribuind astfel la sublinierea importanței acestei specii literare, devenite foarte înfloritoare prin sporirea cititorului actual pentru acest gen de pătrunderi în sufletul creatorului și a modului în care se face dialogul cu timpul, gen literar prin care România poate face oricând dovada unei lungi și susținute rezistențe prin cultură.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025