Urletul este singurul sicriu al lupilor
Lupul din Codrii Sălajului primi o zi în care mi-a putut vorbi:
„– Toți lupii sunt în mine – răniți de lamele capcanelor,
sfâșiați de alicele gloanțelor –
dar la toți le păstrez mirosul lor din cele o mie de culcușuri
încuibate între huceaguri, cu cele o mie de urlete
care sunt biciul memoriei noastre de lup;
singurii martori-preoți ai religiei noastre sub lună
sunt copacii:
o mie de copaci acoperindu-ne umbrele de la
vâlcea la altă vâlcea…”
I-am amintit lupului îndurerat:
„– V-am luat în firide, pe nisipurile Ochiului meu Orb,
după ce v-au răscolit cu buldozerele ascunzișul hrubelor.
Ochiul meu Orb este un mare depozit de coșmaruri
prin care hălăduiesc alături de voi și depun mărturie:
conducătorii lupilor nu sunt îngeri,
nici versurile mele nu sunt îngeri.
Urletul lupilor este singurul lor sicriu –
sunetele lui nu se împrăștie în văzduh,
ci cade ca o grapă cu dinți ascuțiți pe trupul nostru…”
Lupul a mai adăugat:
„– Nu avem un Iisus al lupilor – noi ne purtăm puii
în dinți, de la o văioagă la alta – asta e crucea noastră
pe care nu o putem ridica spre cer, ci o târâm pe pământ,
printre ierburi și jnepeni. Nu ne stropește nimeni cu
agheasmă și mir și nu suntem înfășurați cu pânze
în sicrie; lumânările ard în ochii noștri doar când
ne spintecă gloanțele… Eliberează-ne,
m-a rugat lupul în ziua când a putut vorbi,
nici poemele nu pot fi sicriile noastre…”
…Și n-am știut să fac nimic, nu am putut să fac
nimic decât să ies în stradă și să urlu printre oameni…
La început nu m-a luat nimeni în seamă și nu am
primit niciun răspuns. Apoi am deslușit un sunet
prelung: o mie de voci, o mie de urlete ca dintr-un
„sfârșit de psalm” de Gottfried Benn:
„Tot ce are existența mai misterios și mai nocturn”…
Dumnezeu, îngrijorat de viețuitoarele sale, și-a chemat
îngerii în noaptea cu lună și le-a zis:
„– M-am gândit să-i iert, pentru că ei nu știu
cât de limpede văd cu urletul lor…”
Cine aude scorburile copacilor
Nu vă mai cred, Marilor Barzi,
natura nu-i numai „un templu” cu „stâlpi vii”…
Prin Codrii Sălajului, încă copil, m-au înfiorat scorburile
copacilor, acele hrube deschise sub coaja lor…
Ne-am suflecat mânecile cămeșilor, împreună cu prietenul
meu Ioan, am început a cotrobăi apoi prin pâlniile lor jilave:
„– N-au fost zimți de fierăstraie, n-au fost sfârtecări
de burghie, n-a intrat și n-a ieșit nimic pe aceste fisuri
crăpate până la miezul trunchiurilor…”
Atunci am auzit-o pe Baba Melinda strigându-ne
de pe cărare:
„– Nu vă apropiați de ele – sunt cămările strigoilor!
Sunt sicrie goale pe care nu le-a purtat nimeni pe
umeri la gropile din cimitir – nici rudenii, nici prieteni,
nici străini tocmiți să bocească… Un prohod fără preoți…”
Acum când scriu o văd bine cum venea printre ierburi:
avea un băț strâmb în mâna dreaptă, dintr-o creangă
uscată. De brâul rochiei îi atârna o sfoară lungă, în
urma căreia venea un câine răpciugos – o urma
sau o preceda, nu știu…
„– Crezi că în cuvintele cu care scrii nu sunt goluri,
putne râncede?”
O auzeam ca și cum ar fi de față, pe pagină, precum
fusese pe cărarea din pădure și-i simțeam respirația
cavernoasă.
„– Nu te mira, mi-a mai zis:
Nu știu ce e moartea, dar aud cum guițează și crește
frica mea, în piept, ca o scorbură… Nu există leac pentru
scorburi și nici pentru moarte decât plânsul lui
Domnului, scurs pe trunchiuri, ca o rășină…”
Lângă pinul lui Nietzsche
Nu m-au primit în armată:
am un Ochi Orb – mutilat în curtea unui vecin.
„– Nu vei putea deosebi oamenii de umbrele lor”, mi-au spus.
„– Poți veni alături de noi, mi-au zis Pietrele Nordului:
cunoști umbrele și galeriile secrete din chimia mineralelor.
Nu vei avea altă simbrie decât gloria de-a te defini
în raport cu frigul din pietre și din stelele cerului:
dar vei vedea cu sclipirea lamelor de cuțit
pe care stă obârșia Nordului…”
Am aflat că în piatră sunt spice:
muritorii de rând nu pot duce pâinea lor la gură.
Cine scrie și nu crede în ceea ce scrie – acela nu e poet.
Ai cuvinte pe care doar aici le poți rosti:
nordicitate,
norditudine.
Niciun alt punct cardinal nu primește în semantica sa aura lor.
Am mușcat din pâinea Miezului de Piatră să prind puteri
și am urcat până la pinul lui Nietzsche – „mai sus de om și fiare” *
„– Nu am soldați, mi-a zis pinul. Nu primesc ordine și nu
dau ordine. Poate că Ochiul tău Orb îmi va desluși
dacă sunt scândurile unui sicriu abandonat
sau dacă am înlemnit așteptând fulgerele.
Pe crengi îmi îmbătrânesc corbi desprinși din lumina
lui Dumnezeu care îmi lasă găinaț ca niște cicatrici
de înțelepciune…”
Acolo, sus, am văzut moliile vidului cum mănâncă astrele
la care nu se uită oamenii. Pietre nu mănâncă.
Numai vântoasele mănâncă:
ele știu să intre sub coaja pietrelor și le spulberă nisipul.
Cerul e un papirus vechi din care literele se silabisesc
singure în urechea îngerilor.
Am învățat să scriu ca și cum aș ține strâns rădăcinile
pinului care nu mi-a dat ordine să stau de gardă cu el sub fulgere.
Nici eu nu am dat ordine cuvintelor din poem să fie garda mea
până unde omul se ridică mai sus de om și nu mai este om,
până unde zeii se ridică mai sus de om și se definesc
în raport de cum lasă leșul trupurilor noastre să putrezească
pe câmpul dinaintea cetății Troia.
Iar noi ne definim după cum ridicăm mănăstiri și cruci
să ne închinăm lor.
Aud Miezul Pietrei:
„– Pot să fiu foc dacă izbești două pietre una de alta;
pot să ucid dușmanul dacă mă arunci în fruntea lui;
pot să fiu piatra care susține zidul cetății din Uruk și mă
poți așeza în capul unghiului în bolțile catedralelor,
dar gloria mea stă în inscripțiile pe care le cioplesc
în coaja mea oamenii…”
Poetul pinului a murit în 1900, la Weimar.
Despre pinii de pe vârf de munte au scris mulți poeți,
dar nu mai cresc pini din versurile lor
și oamenii nu le mai citesc.
Martori îmi sunteți voi că mi-am învățat cuvintele
să se încunune cu pietrele care susțin rădăcinile pinului
sus, pe vârfuri de munte, sub vânturi și fulgere…
* Pin și trăsnet, în vol.: F. Nietzsche, Poezii, trad. de Simion Dănilă, Ed. Univers, 1980.
O rusalka și câteva scrisori din Harar
Aici, lângă apele râului Someș, am pățit-o:
am văzut rusalka lui Esenin, apoi două, trei, deja ale mele.
Eram gata să sar între ele când Row, orbul care mă însoțea,
mă opri:
„– Sunt doar șerpii poeziei”, râse.
Tu te-ai opri, cititorule, văzând atâta frumusețe?
…M-am dat de-a berbeleacul în apă cu ochii închiși.
Când i-am deschis, aproape de mine, am văzut „broasca râioasă”
a lui Voltaire, pare-se, bulbucându-și ochii către o altă broască
care avea, cum descrie filosoful, „burta gălbuie și spinarea brună” *
Oare orbisem sau doar vedeam cu ochii lui Row? Ceața se ridica
acum de pe apele care hurducau zoaiele din canalele orașului.
Ce trișori, Marii Barzi! Mi-au împuiat capul atâta vreme cu frumusețea
din apă și foc, din explozii de linii foviste ale amurgului!
Și totuși… complicitatea aceea dintre smârcurile umbroase
de sub răchiți și femeile „dezbrăcate până la brâu” care spălau
rufe nu e o pierdere a luminii din tine
pe care o duce fiecare cuvânt pe apa sâmbetei din versurile tale?
„– Când scrii ți se cere să vezi, nu să deslușești!” îmi strigă Row
de pe mal. Ieșii pe plajă și mă simții gol de frumusețe, strigând:
„Cel mai bine ar fi un somn de bețiv pe plajă!” **
Dar mă târșii prin nisip, legănându-mă greu, precum aș fi purtat
în cingătoarea de la brâu opt kilograme de aur… ***
„– Numai în crâșmă poți povesti dacă ai fost în Harar,
dacă ai înotat gol între rusalcele de pe malul Someșului
sau dacă erai doar în smârcurile creierului tău…”, râse iar Row.
Cred, Doamne, că m-ai ajutat azi să ajung la pășunea mea
săracă și bolovănoasă, de Titir al Nordului,
unde pietrele sunt o arhivă a fulgerelor.
A trebuit să învăț limba lor, să priveghez alături de Row, orbul,
să deosebesc scânteia aceea, pură, care n-a ars, scintilla animae,
cum o numește Eckhart, ca o miere a pietrelor.
Aici vreau să mă știți – unde nu-i cine să te ajute
cu pietrele – o singurătate istovită lângă altă singurătate
istovită, precum o scrisoare din Harar sau din Aden,
pe care nu știu când le-am scris și de ce le-am expediat…
* Voltaire, Dictionnaire philosophique, 1714;
** Rimbaud, Scrisoare din Harar;
*** V. Popovici, Rimbaud, Editura Echinox, 1997: „poartă cu sine, sfârșind prin a târî legate de curea opt kilograme de aur” (p.112).
George VULTURESCU
PARODIE
Lucian PERȚA
Poemul este singura rațiune de a fi a poeților
(după poemul Urletul este singurul sicriu al lupilor)
Poetul acela din Nord și dincolo de Nord*
mi-a spus într-o zi:
„– Toți poeții care au trecut pe aici pe la mine –
consacrați sau încă nu – au fost sau vor fi
cât de curând de gheara literei poetice sfâșiați
fiindcă ei au trecut frontiera dintre cuvinte,
Frontiera Poesis, cum o numesc cronicarii,
și mulți s-au încuibat de atunci înainte
în orașul de sub varul pereților
din motive varii…”
I-am răspuns poetului îndurerat:
„– Nu te îngrijora îndurerat de soarta poeților
încuibați, ei fac, dacă bine-ai observat,
cultură și literatură în ținuturile Sătmarului
și sunt sigur că buldozerele criticilor
nu le vor răscoli firidele scrisului
fiindcă versurile lor
le sunt singura rațiune de a fi – întăresc observația –
și ei știu asta și de aceea își schimbă des locația.”
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025