Singurătatea pietrei
Câtă spaimă în oameni
De singurătate și moarte
În umbra binelui ei, oamenii,
Își ridică ziduri de piatră
Morțile se repetă ciclic
Cuvintele respiră covid-19
și toate acestea
în întunericul minților noastre
anotimpurile își au clipa de glorie
dar nu poți mărșălui cu picioare de plumb
zburăm rar și nu avem vise
asemenea păsărilor
și atunci când încercăm să zburăm
o facem spre asfințit…
Mai dă-mi un timp
Timpul șoptește ceva neînțeles în golurile-mi întunecoase,
O clipă doar și fulgerul îmi înflorește pe creștet;
Privesc oglinda ce-a-mbătrânit odată cu mine
Rămân hipnotic la zborul păsării cu colț de rubin
Mă-mpiedic de treptele timpului meu
Și văd cum viermii încleștatei morți îmi rod trupul
Iar sufletul-mi prinde aripi lipite cu plumb, mucezește;
M-am legat deznădăjduit de Preasfântul Iisus
Ca pruncul flămând și-nsetat de laptele mamei…
Am încercat în nebunia mea să fiu generos
Acolo unde Învierea Ta e bătaia lor de joc…
Ce pierdere de vreme, ce vremuri amărui trăim
Căci la atâtea rugăminți a obosit și Îngerul meu…
Dacă ar afla mama câte păcate mi-a văzut acesta,
S-ar cutremura și-ar plânge în patul ei de alun…
Dac-ar putea spune heruvimii cât te mult Te iubesc,
S-ar face un șuier și vuiet de aici până-n Cer…
E târziu acum și-mi pare că mersul timpului meu
Se măsoară cu repeziciune în foițe negre de scrum:
– Dumnezeule, mai lasă-mi un timp
Să-mi adun comoară și-n Cer!
Doar Tu ne înveți din Cartea cea Sfântă:
O iubire sfârșește aici, alta începe dincolo!
Despre singurătatea plecării
Printre poluri inverse
În lupta cu viciile
Mă târăsc asemenea râmelor
Și orice pas fac prin netimp
Mă apropie de prăpastie.
Atunci cred că Dumnezeu
Vrea să scape de mine –
Nu vrea întoarcerea păcătosului,
Ci dispariția mea cu adevărat.
Nu ar trebui să gândesc așa,
Ieri, plimbându-mă prin grădină,
Am văzut un stol de păsări călătoare,
Care precis se vor întoarce la primăvară…
Someș
Se înseninează Someşul copilăriei.
Din pântecul lui curg domol
apetisante gânduri înspre tine.
Le ating cu un zâmbet ştrengar şi tandru
asemenea valurilor ce ating malurile.
Inima ta îmi cicatrizează sufletul.
Mai avem puţine clipe pentru vindecare,
dar ce-ţi pasă ţie, Someş, perpetuum mobile,
de timpul pandemic ce sângerează lumea?
Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranţe,
într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu…
Gelu DRAGOȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025