Umbra din pragul ușii
Pe pragul ușii, o umbră coboară.
Aripile ei, mai tăcute ca vântul,
sclipesc în lumina care soarbe tăcerea,
din lemnul uscat al timpului sfânt.
Un chip privește în mine adânc,
cu ochii de ceară, sculptați din lumină, și tace.
Sub pleoape, o lume se-ascunde,
pe care n-aș ști cum să o alin.
La marginea pragului,
plutesc neînțelese respirații vechi, din altă poveste,
și glasuri de clopote, șoptind a iertare,
dezbracă tăria din ziduri celeste.
Am întins o mână
să ating nevăzutul, dar ușa s-a-nchis,
lăsând doar ecoul unor pași de lumină,
plecând către ceruri,
lăsându-mi pe piept dorul, ca pe un voal.
Umbrele stau mereu între ieri și azi,
în praguri tăcute uitate de vreme.
Ne cheamă prin umbre din umbre
să trecem hotarul,
cu sufletul gol și iubirea-n poeme.
Să ne cunoaștem din nou
Vino acolo unde tăcerea noastră a rămas nedespărțită,
unde ochii noștri au țesut harta unei lumi nevăzute.
Vino ca un cer înainte de ploaie,
fără cuvinte, fără ziduri.
Vino ca un fluviu care-și pierde malurile,
fără gânduri, fără istorii, fără nume.
Să clădim o casă din respirații,
să punem piatra de temelie cu tăcerea noastră.
Fiecare cărămidă să fie o bucată din noi,
fiecare fereastră să fie o poartă spre nevăzut.
Să ridicăm bolți din dorințe împlinite,
să ne facem un acoperiș din stelele noastre căzute.
Să fim piatra din capul unghiului,
locul unde totul se întâlnește și devine unul.
Vino să fim doi pași în zăpadă,
două umbre albe pe nemărginirea Siberiei.
Spune-mi din nou despre zăpezile acelea,
despre cum te ascundeau,
cum îți doreai să te pierzi în ele,
să devii un vis îngropat sub un strat de liniște.
Haide să ne învelim în aceeași ninsoare,
să ne ascundem sub un cer care nu mai știe de noi.
Să ne topim unul în celălalt,
să ne facem căldură din frigul ce ne mănâncă.
Și când zăpada se va topi,
noi vom rămâne:
două rădăcini împletite,
două flame într-un foc care nu mai stinge.
Aplauze, bis
Coroana cade – un cerc de aur spart
se rostogolește de pe fruntea senină
în praful lumii, unde cerurile
poartă zdrențe, mascate-n umbre,
și vulturii țipă pe ritm de arginți.
Vreau să-mi iau ființa înapoi,
să-mi recuceresc tărâmul pierdut,
precum Ulise, înfuriat de tăcere,
se-ntoarce, fulger, printre vrăjmași.
Vreau unu, vreau doi, vreau trei.
Și, dintr-o singură suflare: start!
Aplauze – un tunet din pieptul mulțimii.
Bis – ecoul ce sparge nestinsa tăcere.
Casa din lumină
Sub porunca tăcută a stăpânului,
luminile tremură, iar umbrele se-nclină.
Tavanul ascultă, nemișcat,
pasivă e puterea care curge printre grinzi –
abis peste abis,
un râu se strecoară din crăpătura pietrei,
se naște mare, se varsă-n pânza fără sfârșit
ce numește totul pământ.
Șarpele cu clopoței își devorează veninul,
și din colții otrăviți curge lapte.
Cu el ne adapă pruncii,
într-un ritual fără început, fără sfârșit,
în casă-nvăluită de lumină
și locuită de întuneric.
George NICOARĂ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025