Femeia de zăpadă
Numai pentru tine și-a pus, azi, alba-i culoare, ninsoarea,
pentru că din abur cioplită de-un înger tu ești,
și trupul tău îi împrumută lumii paloarea,
iar visul tău are adâncimi de povești.
Dintre toate femeile lumii, numai în tine,
Dumnezeu a pus plânsul lui cel mai pur,
de aceea mâinile mele, din cearceafuri, ca două albine,
te-adună dimineața și-ți redau glas și contur.
Pe un fluture alb răstignită, ca pe-o cruce,
ca altcândva domnul nostru Iisus,
în poeme, zi de zi, eu te voi duce,
pentru că viața ta nu-i de scris, ci de dus.
Știi că-n tine Dumnezeu a făcut risipă
de îngerii Lui cei mai frumoși,
și de aceea toată viața pentru mine ți-ai ars-o-ntr-o clipă,
ca a femeie iubită ilicit s-amiroși?
Când te iubesc în genunchi ca pe-o veche icoană,
și nu cu mir îți ung trupul, ci cu lacrimi de gând,
sufletul tău e-o rugăciune rostită de mine, în goană,
în limba zăpezilor de secole-arzând.
Simple iubiri
Ce simplu e astăzi să mă iubești, nu-i așa?
Să-mi descui sufletul, e însă mai greu,
că, de când s-a lăsat noaptea peste inima ta,
în sângele tău se spală pe priviri Dumnezeu.
Și ce greu e să te fac să crezi că eu sunt
acel care să te iubească pe pământ ți-e promis,
pentru că de-atâta zăpadă, mi-e părul cărunt,
și, dacă-mi tai jugulara, poți să inunzi toată lumea cu vis.
Dar de ce-ți mai spun ție toate aceste,
când știu c-ai fost șefa de promoție-a facultății în care se-nvață cum să săruți,
iar sânii-ți sunt ca două dimineți de poveste,
de-aceea de amurg și de noapte îți spun să îi cruți?
Ca pe-un poem, plecarea ta s-o poți scrie,
îți dau pașii mei, câți mai am, cu-mprumut,
că gura ta e-o petală de femeie trandafirie,
ce sub trupul meu de bărbat să-nflorească a început.
Hai să-mpărțim între noi ultima iarnă,
ca-ntre regi și vasali, eu, un fulg și tu, doi,
cât palmele mele încă știu în pat să te cearnă,
și Dumnezeu încă mai vrea să-mi fii portaltoi!
Mi-a mai rămas să te privesc ca pe-o fantasmă,
când, ca-n Iordan, în cearceafuri să te-arunci, te dezbraci
și când la trupul tău gol mă-ncălzesc ca la-un foc de mireasmă,
iar, atunci când te-ntreb de iubești, fugi de mine și taci…
Amintiri din vecie
Mâinile mele nu mai știu azi să te caute,
iar ochii mei au uitat de tot să te strige.
Ți-amintești noaptea-n care paturile sub noi cântau ca niște flaute,
și cearceafu-l simțeam cum pe suflet ne frige?
Tii minte ce frică mi-era să nu te topesc la atingere,
când în brațe ca zăpada virgină-mi cădeai
și mi-era dat să-ți predau prima lecție de ningere,
și a coacerii unei cireșe de mai?
Când, ca-n rastele de nori, puneam ochii pe fluturi,
și-adunam, de pe aripile lor, pentru tine, polen.
ți-amintești cum pe podele te priveam cum te scuturi
ca o iubire de studenți pe o bancă-ntr-un tren?
Dintr-un vig gros de noapte, ne croisem perdele
și lumina în muguri tot voiam s-o oprim.
Ti-mintești cum, tu, goală, te plimbai printre stele
și ni-era numai nouă-ngăduit să privim?
Când era? Prin ce eră?, nu mai știu de se știe.
Dumnezeu hrănea lumea, sfărâmând poezii!
Palma mea, dialogul cu-al tău trup, pe vecie,
l-învăța, ca-un elev silitor. Îl mai știi?
Dan ROTARU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025