În luna aprilie a anului 1990, cu un grup de scriitori din Maramureș (Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea și Spiridon Pralea), având ca ecran identitar Ansamblul „Mara” al Casei de Cultură din Sighetu Marmației, am pornit spre Bucovina de Nord, cu reședința la Cernăuți. A fost un curaj al acelor vremuri, dar dorința de a cunoaște oameni din teritorii românești vânturate de istorie nu avea hotare. Trăiam și un paradox ispititor. Cunoșteam, din presa literară, numele unor scriitori din regiunea Cernăuți, pe care nu i-am văzut niciodată.
Foto: Gheorghe Pârja
În orașul în care a studiat Eminescu, grupul din Maramureș a fost așteptat de scriitori din zonă, cu care am rămas în adâncă prietenie, cu unii până la moarte. Printre ei era venerabilul scriitor, profesor Vasile Levițchi. Descoperindu-i personalitatea, i-am purtat o profundă admirație. S-a născut în anul 1921, în localitatea Carapciu pe Siret. Urmează școala primară în sat, Școala Pedagogică la Cernăuți și Institutul Pedagogic din Bălți. A fost profesor de limba română în mai multe așezări din Bucovina de Nord. Lector la Universitatea din Cernăuți. Redactor la ziarul Zorile Bucovinei. Este autor al mai multor volume de versuri, proză și publicistică. A tradus din Tolstoi, Leonov, Platonov, Stelmah.
Vasile Levițchi a fost un om cuceritor, un sfătos, o conștiință a limbii române. Atunci, în acel aprilie deschis, l-am ascultat pe Vasile Levițchi în mai multe recitaluri. Am avut privilegiul să fiu invitat acasă la el, care era un apartament-bibliotecă. Mi-a dăruit și câteva cărți. Printre care și romanul Cevengur, al lui Andrei Platonov, pe care l-a tradus din limba rusă. Dedicația mă urmărește și astăzi: „Fratelui Gheorghe Pârja, la patruzeci de ani, la Cernăuți”. Era chiar ziua de 27 aprilie, ziua în care mă recunosc. Peste un an, în 1991, Vasile Levițchi se stabilește cu traiul la Chișinău, unde desfășoară o activitate literară fructuoasă. Publică volume de poezie, publicistică și traduceri, susținând rubrici în presa din capitala Moldovei.
Am avut ocazia să propun conducerii Festivalului Internațional „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca (profesorului Liviu Petrescu), la ediția din 1995, să-l invite pe scriitorul Vasile Levițchi la manifestarea de rang european. Fapt împlinit, spre marea bucurie a scriitorului din Cernăuți, mutat la Chișinău. Au fost și pentru mine zile de revedere, dar și de revelație. Cu vremea, am adunat mai multe referințe critice pentru a contura profilul autorului. Criticul și istoricul literar Mihai Cimpoi scria: „Vasile Levițchi, poet și apostol cultural, a făcut figură de iluminist, om de Renaștere într-o perioadă de vitregie pentru cultura română în această parte de țară înstrăinată. A rămas statornic un poet structural romantic, care a trecut întregul univers prin inimă (topos-cheie), adevărată cutie de rezonanță care potențează trăirea și o eliberează de materialitate, proiectând-o spre punți de vis.”
Poetul Arcadie Suceveanu, fostul lui student de la Universitatea din Cernăuți, își va aminti mai târziu într-un eseu: „Era urât și persecutat de universitarii șovini și vigilenți pentru demnitatea de a fi român, dar mai ales pentru neobișnuita strădanie de a trezi în cugetele tinere libertatea de gândire, conștiința națională. Îi îndrăgea pe studenții care simțeau românește, care își dădeau seama de falsitatea ideologiei comuniste. Pe cei mai buni și mai serioși dintre ei îi făcea elevii săi (în accepție călinesciană), prieteni, îi invita acasă, le împrumuta cărți și reviste românești. Fiind un intelectual rafinat, de o adevărată noblețe a spiritului, scriitorii din generațiile tinere îl simțeau apropiat sufletește. Clasicist ca formație și structură, el posedă în același timp calitățile unui spirit democrat, sensibil și receptiv la demersurile înnoitoare ale tinerilor, în general revizioniști și iconoclaști.”
Hieroglifa existențială a poeziei lui Vasile Levițchi nu s-a ofilit. La o nouă lectură, elixirul ei își păstrează tăria și rafinamentul, iar cititorul de azi, chiar dacă este tratat cu atâtea experiențe și extravaganțe lirice, cu siguranță are senzori pentru a recepta și acest fel de poezie. Vasile Levițchi cultivă formele versului tradițional: sonetul, elegia, parabola. Verbul său, turnat în forme limpezi, e marcat de pitorescul peisajelor bucovinene, care-l readuc pe poet la izvoare, la obârșie, poartă pe alocuri amprenta folclorului, a școlii eminesciene.
Cernăuțeanul Mircea Lutic scria: „Vasile Levițchi s-a scris pe sine. Lirica sa matură e trăită în turnul de ivoriu, în mijlocul solitudinii și poartă toate însemnele angoasei și claustrării, mai mult, este un produs al acestora. Procesul liric se desfășoară fără accidente și explozii, bine supravegheat de conștiința estetică a autorului, și e însăși respirația sa artistică, un document al cugetului și o expresie florală a eului. Demersul este spontan, salubru, dens și concentrat, având ca nod vital autenticitatea. În spațiul de spiritualitate al comunității românești din Bucovina, el rămâne glasul răspicat al unei epoci și trebuie considerat ca atare, dându-i-se atât măsura de merit, cât și prinosul de recunoștință ce i se cuvine ca bărbat al cetății și cetățean al literelor.”
Criticul literar Adrian Dinu Rachieru, care își trage rădăcinile din emisferele Bucovinei, scrie: „Vasile Levițchi întreținea speranțele renașterii și înțelegea că trebuie să fie tare pentru a fi bun. Traversând lunga eclipsă dogmatică, scriitorul s-a zidit în cărțile sale, interesat mai cu seamă de imaginea Bucovinei eminesciene. El a apărut când trebuia și a făcut fără emfază ceea ce se cuvenea, duelându-se cu atâția scribi de ocazie. Ca poet, ne-a hrănit cu atâtea iluzii frumoase, dar a fost dascălul celor care, azi, conduc neșovăielnic cruciada românismului în Bucovina de Nord.”
Pe acest fond, eroul liric din poezia lui Vasile Levițchi face fapte energice de restabilire a entității naționale, recuperând aspecte esențiale ale devenirii românești în acest teritoriu înstrăinat de nedreapta istorie. Aș aminti aici volumul Adaos la Cartea de vise (1989), cu cele două cicluri elocvente: Integrare în lungul meu șir de străbuni și Tot mai spre izvoare. Neobositul editor, poet și istoric literar Ștefan Hostiuc crede că „toposul poeziei nu se lasă ușor descoperit la poeți. Angrenat cu clipa, el scapă mereu privirii. La Levițchi el se află undeva între două euri care-i alcătuiesc ființa, între două țărmuri care-i alcătuiesc echilibrul, între doi versanți ai aceluiași munte, între liniști și învolburări, între aripi, vâlvătăi și arderi lente – altfel spus, într-un imens și tensionat spațiu al dedublării ontologice”.
Îl recunoaștem în această strofă din sonetul Rugă: „Părinte, adu-mi neamul mai acasă / Adună-mi-l între fruntarii drepte / Că prea au smuls din vița lui aleasă / Spre vetre rătăciții să se-ndrepte, / Despovărați de așteptări cu anii / Și fă să ne-nțeleagă și dușmanii”. În noaptea aceea natală de la Cernăuți, din casa lui Vasile Levițchi, am avut răgazul unui dialog. Este o cutremurătoare lecție de istorie. Evocări care și acum mă întristează. Ascultați: „După venirea sovieticilor în 1940, au urmat anii tragici. După masacre, au urmat deportările. Frigurile Siberiei s-au încălzit și cu oasele bucovinenilor. În 1946, s-a luat alfabetul. Apoi ni s-a luat istoria. Timp de 45 de ani, copiii de români nu știau cine sunt. Au fost și bibliotecari cu inițiativă și au adus cărți românești. Dar veneau satrapii și ne-au luat cărțile scrise în limba neamului. Prin literatură, dorim să ținem vie simțirea românească, demnitatea de neam. Se revine încet la grafia latină. Avem câteva școli din ținut care fac pionierat. Merg copiii acasă și vorbesc cu bunicii limba lui Creangă. Oamenii înțeleg că prin grafia latină i se dă limbii demnitate. Alfabetul rus nu se pretează la o limbă romanică. Acest alfabet a dus la o alterare a pronunției. Au pătruns în lexic cuvinte rusești. Avem de făcut o muncă uriașă până vom îndrepta această nedreptate. Că s-a dus o politică cruntă de deznaționalizare, de împrăștiere a elementului latin, prin deportări, masacre, anihilarea tradițiilor, introducerea unor date nespecifice poporului român”.
Reamintesc că această mărturisire a fost făcută în aprilie 1990. O altă secvență din interviu se referă la prigonirea limbii române din biserici. Îmi spunea Vasile Levițchi: „Da, în contextul deznaționalizării, se înscriau și prigoana religioasă, reducerea numărului de preoți, oficierea serviciului divin în alte limbi. Biserica din Cernăuți, zidită în anul 1849, a fost magazie pentru alimente ori loc de depozitare a uneltelor agricole. În ziua Sfintelor Paști din 1990, s-a oficiat prima slujbă religioasă după atâta întuneric. Dar să-ți spun o întâmplare dintr-un sat bucovinean. Într-o duminică, în biserică, credincioșii cântau în limba română. Fiind întrebați în ce limbă cântă, nu au știut să răspundă. Mai cumplită dezrădăcinare nici că se poate! Locuitorii fiind asimilați, au păstrat părți din rugăciune în limba română, pe care o foloseau fără a cunoaște sensul din text”.
De necrezut! Poate și pentru asta, scriitorul Vasile Levițchi a fost un lucid și neobosit luptător pentru spiritul românesc în Bucovina de Nord, iar în ultima parte a vieții în Basarabia. Da, a fost scriitorul emblematic pentru acest spațiu. În noaptea aceea de la Cernăuți, mi-a scos din raft Istoria Românilor a lui A. D. Xenopol, primită de la învățătorul lui, Ion Ungureanu. Mi-a spus: „Din această carte strălucită am învățat cât de puternic este poporul român. Așa am rezistat și eu. Dragă Gheorghe, pot să spun că istoria poporului român este uimitoare. Precum Limba Română!”. În anii renașterii naționale a românilor nord-bucovineni și basarabeni, poetul și publicistul Vasile Levițchi s-a implicat cu fervoare în istorie, în cauzele sociale ale timpului.
Se stinge din viață în 21 octombrie 1997, la 76 de ani. Își doarme somnul cel lung în Cimitirul Central din Chișinău.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025