Într-un peisaj liric contemporan tributar, deseori, ludicului și experimentalului, Loredana A. Știrbu propune, în acest tom, De-o mie de ani – Dor (ACTAEON BOOKS, 2025, cu o prefață de Daniela Sitar-Tăut, ilustrație copertă: Smaranda Némethi), o re-venire la sacralitatea logosului întemeietor, la emoția primară și la respirația nefardată a poeziei, cu accente ingenue, pe alocuri. Volumul se metamorfozează într-o hartă afectivă, o cartografiere a interiorității feminine într-o contemporaneitate în care simțirea este supusă unei degringolade generalizate, iar IA-ul pare a-și întrona hegemonia pe paliere multiple.
Textele inițiale invită lectorul într-un dom particularizant, în care fragilitatea este convertită în forță interioară, iar dorul capătă corporalitatea unui element fondator, un axis mundi care dresează și re-dresează individualități. Loredana A. Știrbu are o paletă investigativă complexă și, deseori, dihotomică: Eros, Thanatos, moarte, absență, feminism și feminitate, aducere-aminte, cu o grație care amintește de tradiția confesiunii sincere, dar care evită cu eleganță alunecarea în patetism.
Poemul omonim De-o mie de ani – Dor devine emblematic pentru întreaga structură a volumului: o iubire imposibilă, o așteptare care transcende timpul, abstrasă temporalității, o voce feminină care nu se resemnează, ci viețuiește permanent într-o stare de expectanță dureroasă. „Poate că nici măcar nu mai ai chip, / poate că ești doar o umbră pe care am îmbrăcat-o în amintiri” – declamă poeta, într-un tempo dubitativ, al potențialităților multiple, ce devoalează lirismul adânc și introspectiv. Feminitatea se congreghează ca mit personal la o scriitoare care răsfață și se răsfață, unduindu-se printre mituri și simboluri, pentru a dezghioca fațetele interiorității. Astfel, o trăsătură definitorie a volumului este mitopoetica feminității. Femeia apare, în textele Loredanei A. Știrbu, nu ca obiect al dorinței, ci ca principiu fondator, în ipostazieri pluricefale: mamă, iubită, fiică, zeiță, martiră. Textele Femeia, un miraj aprins, Alfa și Omega sau Regalitate sunt declarații lirice despre puterea regeneratoare a feminității, despre rolul ei în perpetuarea memoriei și a lumii. Și decelăm aici note feministe, nu neapărat amendabile într-o lume în care multvehiculata egalitate între sexe este, cel mai adesea, doar un slogan calp.
Acest tip de lirică nu este una revendicativă sau militantistă, ci profund umanizată, ancorată în trăirea firească a identității feminine. Femeia din aceste poeme nu cere drepturi, nu marșează – ea este dreptul însuși la fragilitate, la dor, la dragoste, la zbor. Și o face cu o voce calmă, dar penetrantă: „când iubește, lumea întreagă devine o febră tăcută”.
Estetica dorului se conjugă astfel între tăcere și rezistență. Lirica Loredanei Știrbu nu este una a exuberanței retorice, ci a densității afective, atitudinale. Predilecția pentru structura liberă a stihurilor, pentru fraza poetică aerisită, dar luxuriantă în sensuri, contribuie la o estetică a tăcerii pline, a gândului ne-spus care apasă mai mult decât ar face-o vreo rostire. Aici se află filonul comun cu alte poete contemporane: puterea de a transmite esențialul cu mijloace minime, fără ostentație, dar cu un efect poetic major. Texte precum Ca o frunză, Stai sau Umbra din memorie sunt expresii ale acestei tăceri asumate liric. Pierderile, moartea, solitudinea nu sunt radiografiate alarmist, ci cu o melancolie asumată, aproape sagace. În acest sens, De-o mie de ani – Dor devine un volum al maturității lirice: o poezie care nu mai caută spectacolul durerii, ci liniștea acceptării.
Dorul se materializează într-o modalitate de a locui lumea. Titlul volumului nu este doar metaforă, ci și program poetic. Dorul, în acceptarea Loredanei A. Știrbu, nu traduce o emoție trecătoare, ci și o dimensiune ontologică – un mod de existență, este sentimentul tutelar, care le acompaniază pe toate celelalte: iubirea, așteptarea, pieirea, pierderea, re-găsirea. Prin el, condeiera își coagulează un univers în care crochiurile biografice ajung simboluri universale. Poemele Loredanei A. Știrbu sunt construite pe un filon al dorului arhetipal, unde discursul devine, simultan, confesional și mitic. Titlul însuși – De-o mie de ani – Dor – propune o suprapunere între temporalitate și afectivitate, dorul fiind nu o emoție pasageră, ci o stare a ființării, o formă de locuire a timpului și a memoriei.
De altfel, imaginea dorului este frecvent asociată cu obiecte simple, domestice, recognoscibile: cești de cafea, perdele în adiere, ploaie pe acoperișuri, umbre în ferestre. În aceste detalii stă poezia Loredanei Știrbu – o lirică ce nu are nevoie de artificii ca să răscolească sufletul urbei. Avem un veritabil jurnal liric al unei conștiințe feminine care-și articulează sensibilitatea printr-un limbaj intens confesiv și metaforic, o imersiune în structura profundă a poeziei ca exercițiu de rememorare și regenerare. Accentul cade nu pe biografism, ci pe transfigurare: poetesa reconstruiește identitatea nu din detalii intime, ci dintr-o estetică a universalului feminin. Poemele Mama și timpul sau Femeia, un miraj aprins sunt revelatoare în acest sens, căci propun figura feminină ca centru de gravitație al lumii, un axis mundi ce unește sacrul și cotidianul. Mama și timpul nu e doar o odă închinată mamei, ci o meditație lirică profundă asupra maternului, perceput aici nu doar în sens afectiv, ci ca forță epuratoare a balastului ignobil și capacitate de configurare a lumii și, implicit, a memoriei. Mama este transfigurată într-un arhetip poetic al sacrului domestic, o zeitate care țese timp și sens în existența cotidiană a stihuitoarei. Nu întâmplător timpul este redus la ipostaza de copil „ascuns sub masa din bucătărie”. Mama este cea care suspendă timpul și, ca o dresoare, îl dezmiardă, îl face blând, jucăuș, uman. Imaginile sunt extrem de senzoriale, construite printr-o sinestezie subtilă: mirosul de scorțișoară, aburii ceaiului, vântul în păr, mirosul de flori de câmp. Mama ajunge să fie asimilată unui topos protector, un ambient emoțional, o „casă” metafizică în care copilul se metamorfozează în om. Mirosea a acasă este, poate, cel mai simplu și în același timp, cel mai emoționant stih, pentru că reușește să reflecte complexitatea unei prezențe emblematice. Versurile finale sunt pigmentate discret elegiac, dar pline de empatie și persuasiune: mama devine acum o amintire, dar nu una imobilă, statuară, ci o prezență recurentă în spațiul complex al interiorității. Ea e „cântecul pe care sufletul meu îl șoptește”, fiind similară unei rugăciuni laice, unei invocații a permanenței prin poezie, cea care conferă identitate și apartenență.
O altă trăsătură majoră a volumului este maniera în care autoarea mitologizează feminitatea. Femeia din poezia Loredanei Știrbu nu este un simplu subiect liric, ci o entitate arhetipală care traversează epoci, iubiri, visuri și întoarceri. Poemele Feminitate, Alfa și Omega sau Femeile lunii august sunt paradigmatice în această cheie. Structura versurilor, liberă și fluidă, reflectă organic acest univers oniric și ritualic. Poetica Loredanei Știrbu se așază în zona unei lirici a (re)descoperirii de sine prin iubire, natură și timp. Iubirea nu este percepută ca experiență sentimentală, ci ca o forță creată și distructivă, o „rană din care înfloresc”, după cum sugerează poemul omonim. Din această perspectivă, se poate spune că întreaga carte devine un poem-univers, în care erosul, durerea și amintirea coabitează într-o armonie a contradicțiilor.
Analitic, remarcăm o dublă tensiune: între concret și metafizic, între ceea ce se vede și ceea ce „rămâne nespus”. Loredana A. Știrbu scrie dintr-un loc al fragilității, dar o face cu o luciditate, cu o asumare aproape ritualică a vulnerabilității. Poemele nu sunt simple „cuvinte frumoase”, ci artefacte ale durerii transfigurate. Avem o evidentă poetică a dorului – ce dansează între verticalitate și tandrețe. Expresia poetică a autoarei este una de o claritate tandră, cu imagini ce melanjează metafora senzorială cu dimensiuni spirituale subtile. Poemul Ca o frunză ne apare ca o mostră de fragilitate elevată: iubirea se așază nu pe grandios, ci pe detaliul banal transfigurat – o frunză pe un geam aburit.
Această dimensiune intimă este și politică, în felul ei. Poemele despre femei, despre sângele „albastru” ars pe ruguri sau despre „piatra” crescută de Buna din copilărie până la statutul de monument indică o poetică a rezistenței – a iubirii, a actualizării, a patienței. Într-un univers grăbit, volumul De-o mie de ani – Dor invită la o melancolie activă, la o reapropiere de ființă prin cuvânt. Acesta nu doar că reclamă un loc în literatura feminină contemporană, dar propune ipostazieri lirice în care dorul, iubirea și feminitatea devin ctitorii ale ipseității. Printr-o scriitură francă, uneori tandră, alteori cu ghimpi pamfletari, sarcastică, Loredana A. Știrbu dă glas unei feminități poliedrale, traversate de memorie și vis, de absență și speranță – devoalând o voce lirică ce începe să fie ascultată.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025