Poemele Rodicăi Brad Păuna par construite ca retrospecții pe marginea coliziunii dintre două lumi, realitatea și visul, spre spații și timpuri originare; revelație și trăire afectivă, dincolo de orice nostalgii ale plenitudinii. Șansa, oricât de incertă, a salvării ființei, expresie a unor emergențe existențiale nu doar imaginare, într-un areal în care incertitudinile tulbură un mediu sieși insuficient, este aceea a poeziei unei ficțiuni cosmice cadențate în contururile memoriei afective.
Condiția de martor, o inspirată confesiune auctorială este arma albă a volumului Parabola lunii (Ed. Limes,Cluj-Napoca), prin vârtejul iluziei ce presupune, adesea, sarcasme abil mascate sub semnele inocențelor. Poziționarea aceasta poetică nu tematizează, ci respiră firesc într-o transfigurare a umanului, iluminându-și propria amânată devenire, o „așteptare a așteptării”… Situație oarecum neașteptată, poate să nască dacă nu o realitate existentă legitim, poate doar stări de contrarietate: „scrie poeme în coajă de stejar / să șuiere pădurea în auzul lumii / ochiul și mâna caută / în inimă / cuibul / se îmbracă poetul în cuvinte și crede că în hainele cele noi / nimeni nu va vedea trupul de răni și subtile ardori / se crede întru totul acoperit / nimeni nu știe ascunzișul din piept / hainele cele noi / însă / aruncă umbra până la cer / și lumea îl jupoaie de viu” (se îmbracă poetul în cuvinte).
Captarea traseului trecerii inexorabile, ilustrând un anotimp al sensibilității, mizează semnificativ și determinant pe o autoscopie a eului, un chip al lumii care a luat, pentru scurtă vreme, prerogativele afectului și asumarea unei anumite umilințe a vocii febrile, ca regat al veritabilului ritual cotidian întru totul asumat. Prin acest sine, fățiș sau în taină, deasupra tuturor precarităților, nostalgia retrăirii; cu cât este mai grea povara, cu atât mai înălțător triumful, fie cel al înfrângerii, fie cel al calmului stoic, și nu e de mirare: „ieri și azi, niciodată egale / m-am deprins să privesc în interiorul lucrurilor în apă și în pietre / privesc uneori atât de adânc în suflet până-mi / șiroiește sânge în loc de lacrimi / ieri era golul meu plin, pe care-l revărs / mă întorc și beau. apa aceasta mă va ține în somn trează / cerul în alte ceruri oglindește / dimineața mă trezesc cu ceață pe buze / dumnezeu mi-a îngăduit să văd chipuri în nori și în cețurile zilei / nu trece prea ușor peste ceea ce vezi îmi spune urletul / rostogolindu-se în carne / aseamănă cu ceea ce nu are formă / trezește-te. și umblă. scrie” (zidul împarte victoria pe din două). Sub semnul vacuității devoratoare, argumentul infailibil al lucidității presupune cea mai intensă vibrație, o dorință imperioasă de a forța limitele nerostitului, mediul alienării individuale. Fiind un început, presupune și o continuitate, o permanentă nevoie de identificare, ritual de rotire infinită prin cuvânt…
Rodica Brad Păuna scrie poezie cu fragile cuvinte de foc, lăsând loc de destule subtilități și întrebări, fără viraje și cavalcade periculoase. Avatarurile unei realități alienante și străine nu au însă cum să nu facă parte din acest peisaj, o asemenea incursiune în labirintul sinelui revendică destule riscuri… Metafora conținută în titlul cărții lasă destul loc de nuanțări și decantări, sub semnul excursului inițiatic, imn de salvare a ființei, amendament esențial al creației sale, lăsând să se întrevadă unde discrete de speranță: „cum aș începe călătoria cu rațe psihedelice / adesea mă pierd pe o stradă cu mulți eoni jucăuși/ în mușchiul verde al himerei / și atunci de ce nu mă oprești / de ce nu tai în fâșii mătasea oarbă / viața se colorează fără de noi rațele sălbatice / pentru o zi / mai mult decât o zi / o adevărată împărăție a zilei / poezia migrează / fericirea se aruncă în mare. viața. poezia. / descopăr pe piele/ desene din parabola lunii” (poezia migratoare). Mai mult sau mai puțin, amprenta aceasta a lunii ce crește treptat își are scopul în afara ei, stipulează fascinația mântuirii. Cu acest ludic dilematic, însemnele heraldice ale poeziei își fac peste tot simțită prezența și nu sunt deloc puține.
Daniel MARIȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025