Caracterizând lirica de azi, Radu Vancu se include în ultima generație a Galaxiei Gutenberg, în timp ce poeții care au de-butat după 2010 alcătuiesc prima generație a Galaxiei Zuckerberg. Spre deosebire de vechii barzi, care gândeau în fraze și în blocuri de text, cei noi se exprimă „într-un colaj de text și imagine”, posedă o „gândire-videoclip”. Totul ca urmare a unui proces de hibridare a umanului cu tehnologicul.
Jurnalul de pandemie este dublat de un interesant jurnal de lectură. Radu Vancu este un cititor împătimit, care devoră cărțile cu o viteză uimitoare. Este în stare să parcurgă o sută de pagini într-o singură oră, ceea ce reprezintă o performanță neobișnuită. Odată cu trecerea timpului, lectura lui devine mai lentă și mai temeinică, iar observațiile făcute pe marginea cărților sunt surprinzătoare. Citește în mai multe limbi (română, engleză, franceză, germană și italiană), ceea ce îi permite adesea să compare originalul cu tradu-cerile existente în limba română. Face comentarii interesante despre Dante și Kafka, autori la care identifică două obsesii comune, pentru Turnul Babel și pentru Paradis. Referințele culturale se dovedesc impresionante. La fel și numărul cărților parcurse, atent comentate în paginile însemnărilor zilnice. Curiozitatea cititorului pasionat este atrasă de cele mai diferite domenii: literatură, muzică, teatru, filosofie, arte plastice etc. Din cărțile devorate cu nesaț sunt reținute numeroase pasaje memorabile. La un moment dat, diaristul parcurge și comentează două lucrări care îi atrag atenția, pe care le consideră, în egală măsură, niște studii de „detectivistică literară”. Este vorba despre Blaga, între legionari și comuniști de Marta Petreu și de Cenaclul de Luni. Viața și opera de Cosmin Ciotloș. În cazul Martei Petreu, dincolo de pasiunea pentru adevăr, e fascinat de spectaculozitatea gândirii autoarei, în cartea căreia descoperă o „istorie literară tratată ca un roman polițist – un fel de Z. Ornea meets Agatha Christie”. Cititorul atent remarcă faptul că „atât în răul legionar, cât și în cel comunist au putut exista ființe care au rezistat – și care au produs cantități însemnate de bine & frumos”. Amestecul de istorie literară și policier este identificat și în cartea lui Cosmin Ciotloș, în care se urmărește „asasinarea” cunoscutului cenaclu de către autoritățile comuniste. În cazul ambelor cărți, lectorul rămâne impresionat de demonstrația istorică și etică.
Cu toate acestea, din însemnări nu rezultă că ar fi vorba despre o lectură sistematică, pusă în slujba realizării unui proiect. Omul de cultură citește tot ceea ce îi atrage atenția și trăiește din plin plăcerea lecturii. Recunoaște că nu știe nimic despre lucrurile care se întâmplă la mai mult de un centimetru distanță de paginile unei cărți. Ca și în cazul lui M. Blecher, literatura reprezintă adevărata realitate, în timp ce realul se transformă în ficțiune. Radu Vancu vorbește despre puterea magică a cărților. Pentru mulți politicieni, dușmanul, răul suprem este identificat în cei care citesc. Cartea, librăria, biblioteca, școala sunt pentru aceștia niște Cavaleri ai Apocalipsei, în timp ce fiecare bibliografie este considerată o armă. Pandemia și lectura obligă la recluziune, dar recunoaște că, uneori, până și ocna poate să fie delicioasă. Recluziunea provocată de pandemie îl determină să transforme timpul captiv în timp luminos, în timp regăsit. De aici comparația cu Proust. Diaristul se dovedește un bun cunoscător al capodoperelor literaturii universale, fapt ce explică numeroasele trimiteri livrești pe parcursul comentariilor.
Observațiile despre scris și despre poezie revin în mod constant. Sub acest aspect, însemnările lui Radu Vancu alcătuiesc și un interesant jurnal de creație. Omul de cultură reține cuvintele testamentare ale doctorului Gheorghe Nandriș, pe care și le asumă drept învățătură: „Ține minte: ce nu e scris nu există”. Ca orice autor, trece și prin momente de criză, când aspectele birocratice ale existenței îl împiedică să noteze. Sub acest aspect, îl deranjează până și scriptologia legată de activitatea academică. Timpul petrecut în afara literaturii i se pare un timp pierdut, iar zilele în care nu apucă să scrie îi provoacă o stare de vinovăție insuportabilă. Literatura este apreciată, deoarece îi promite iluzia mistică a unei lumi mai bune. Pentru a putea supraviețui, poartă poezia ca o mască. Întrebându-se dacă pandemia i-a schimbat maniera de a scrie, mărturisește că romanul pe care l-a început n-ar fi existat, deoarece este legat de recluziune și de boală. Maladia ne face să citim altfel literatura. Recunoaște că unii poeți dau dovadă de maturitate de la prima lor carte, în timp ce alții se caută un timp mai îndelungat.
La 2 aprilie 2021 abordează o problemă sensibilă. Este vorba despre scriitorii a căror operă poți să o admiri, dar care au susținut doctrine criminale în public. Vorbește despre nevoia de a denunța și de a evita extrema, altfel infernul devine repetabil. De la Nietzsche învață că scopul frazelor nu este acela să transmită informații, ci „să producă umbră sau lumină”. Acesta este și criteriul esențial de descoperire a poeziei. Ea trebuie să fie intensitate, să lase impresia că aprinde pagina. Aici este identificat idealul scrisului. La acest lucru aspiră. Consideră că singurul lucru necesar în poezie este intensitatea. Spre deosebire de cei care cred că arta nu servește la nimic, recunoaște că, pentru el, poezia e un sistem circulator între suflete și limbi. Asemenea telefoanelor mobile, ea adună/leagă lumea. Arta este sufletul care se eliberează. Radu Vancu ajunge la concluzia că există doar literatura-lumină a câtorva scriitori, restul fiind doar cuvinte. O carte despre Yeats îi dezvăluie faptul că fiecare poem este un paradis. De la poeții ruși și de la morțile lor îngrozitoare află că a fi poet reprezintă o condamnare. Apoi adaugă că a nu fi poet tot condamnare e.
Diaristul are ocazia să traducă în limba română operele mai multor poeți remarcabili, precum T.S. Eliot și Ezra Pound. În felul acesta descoperă că traducerea poate fi o „ocnă delicioasă”. Se autocompătimește, deoarece, dincolo de plăcerea scrisului și a lecturii, se ascunde o muncă teribilă. Descrie activitatea de traducător, pe parcursul căreia ține cont de sugestiile teoretice ale lui Carroll Terrell. Trudește din greu, astfel încât, în momentul în care îl tălmăcește pe Pound, are impresia că își sapă mormântul. Vede în traducere o combinație de travaliu artistic și de muncă de cercetare, care nu poate fi întâlnită la nicio altă formă de scris. Cu alte cuvinte, ea reprezintă un amestec de artă și știință.
Jurnalul lui Radu Vancu reunește și o interesantă galerie de portrete. Unii i-au fost maeștri, în timp ce alții i-au devenit prieteni. La 10 iulie 2020, diaristul vorbește despre Radu Stanca, autorul care a văzut poezia ca o formă de mântuire. Dar portretul cel mai generos îi este dedicat lui Mircea Ivănescu, marele model, în care vede întruchiparea supremă a poetului și a poeziei. Alături de Al. Cistelecan, crede că acesta „a influențat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după 1945”. Traducătorul lui Joyce este considerat cel mai generos om pe care l-a cunoscut. Apropierea de maestru îl învață să prețuiască poezia. Aspirând la o literatură onestă, își asumă postulatul lui Mircea Ivănescu, care și-a propus să nu mintă niciodată în literatura lui. După ce a nutrit o viață întreagă iluzii, la senectute, reputatul poet ajunge la concluzia că literatura nu salvează nimic, motiv pentru care, sceptic, îi îndeamnă pe tineri să se îndepărteze de ea.
Un alt exercițiu de admirație îi este consacrat profesorului Matei Călinescu. Redă prima sa întâlnire cu re-putatul exeget, în 2003, la numai 25 de ani. Îi apreciază nu numai opera critică, ci și cea memorialistică, jurnalul ținut în pragul morții. Matei Călinescu este considerat unul dintre puținii care au conștientizat faptul că literatura posedă instrumentele necesare pentru a înțelege. Alte pagini memorabile sunt dedicate lui Ion Vianu și lui Mihai Șora.
Ultima parte a jurnalului reprezintă o radiografie atentă a războiului din Ucraina, eveniment care a marcat puternic soarta Europei. Este partea în care, după recluziunea provocată de pandemie, se manifestă din plin atitudinea civică a autorului. De aici insistența pe funcția documentară a literaturii. După cum afirmă Celan, ea este ceea ce rămâne din om după distrugere. Dacă 2020, anul pandemiei, este considerat un an cât un veac de singurătate, 2022 e definit drept „anul în care țarul Rusiei a vrut să distrugă Ucraina pentru a reconstrui Rusia – și i-a ieșit pe dos”. Tot mai aglo-merat, alcătuind o prezență activă în viața literară de azi, în 2023, Radu Vancu ajunge la concluzia că „nu există nimic mai liniștitor & mai atroce decât să nu scrii”.
Din jurnal nu lipsesc nici cuvintele dure la adresa guvernanților care nu îi apreciază pe oamenii de cultură. Locatarul de la Cotroceni este considerat un impostor, care nu îi sprijină pe profesori. Îi este rușine de România politicienilor, dar e mândru de România care crede în educație. Nu întâmplător, participă activ la protestele profesorilor.
Având drept repere Boala & Războiul, jurnalul lui Radu Vancu este o carte profundă, plină de idei, care te face să simți din plin plăcerea lecturii.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025