„Pune-ți fularul cel gros”, Gheorghe Pârja!
Așa îl sfătuia mult prețuita Mama Doca și adăuga, potrivit versului fiului ei: „E frig în lume!”. Mama Doca mai este doar în amintire, locul în care trăiesc prelung oamenii vrednici. În amintirea fiului ei și a prietenilor lui; dar frigul din lume pare că s-a întețit nu doar fiindcă timpul a trecut și anii sunt, de-acum, crepusculari, ci fiindcă lumea dă semne că nu mai are vreme de numărat prietenii și de ocrotit întâmplări cu miez și rădăcini adânci.
Mă uit peste rândurile pe care le-am scris despre Gheorghe Pârja de-a lungul anilor și le verific încă valabilitatea. Maramureșeanul își păstrează neclintit locul între oamenii iuți și încăpățânați ai Nordului, care se pricep și să netezească asperități individuale spre binele comunității. Concentrați pe proiectul lor personalizat de loc și timp, nu uită nicio clipă perspectiva națională și nici dimensiunea umană a gesturilor lor creatoare.
„Uzinele de mituri Gheorghe Pârja – Deseşti – Maramureş” despre care vorbea hâtru Ion Mureşan nu și-au închis nicidecum porțile. Poemele sale, când rimate şi ritmate pedant şi tropotit, când atinse de o epicitate grea, vibrant-melancolică, induc o tensiune prevestitoare, trecutul pregătindu-se, parcă, să irumpă într-un nou viitor. Așa se întâmplă încă de la volumul de debut din 1996, În numele tatălui, dacă nu cumva sunt de căutat semne ale statorniciei sale cu irizări romantice încă de la primele versuri publicate la optsprezece ani, în Luceafărul. Muzeul prieteniilor durabile – veritabilă instituţie a prieteniei şi a admiraţiei neobosite – a împins oarecum în plan secund creația proprie, lăsând-o să pâlpâie în fundal, ca să nu tulbure desfătarea pioasei amintiri învestite cu virtuţi ocrotitoare. Efectul notorietăţii şi al valorii s-a impus treptat, discret.
Antologia Cartea din Valea Mătrăgunii (2023), spuneam și reiau acum, pune decis alături de cititorul și comentatorul de poezie Gheorghe Pârja statura poetului cu același nume: atent la modulațiile clipei și visând durate prelungi, de o solemnitate caldă și trăgănată a rostirii, retras în singurătatea umbratecă de poartă maramureșeană, dar deschis, ca și ea, spre lume, numărând generos toate fețele luminoase ale prejmei, dar neiertător cu cele întunecate. Cartea are și rostul de a răspunde pe îndelete la o întrebare dintr-un poem de tinerețe: „Încotro mă duc / Și care-i prima naștere în mine?”. Admirația față de Nichita Stănescu nu scade, nici datoria de a veghea la bunul mers al vieții literare a Nordului nu e lăsată de izbeliște. Atâta doar că a sosit vremea unui inventar de sine al Poetului. A unei regăsiri, căci „tratatul de apărare personală e foarte important”.
Poezia lui Gheorghe Pârja, mai spuneam, poate fi percepută și ca un jurnal liric de călătorie, fie în lumea largă, fie în spațiul scriptural, amândouă bune furnizoare de priveliști și emoții – „Călătorul, doar călătorul / Știe potecile umbrei / Și viața tăiată la colțuri”. Poetul bate drumurile cu gândul ori aievea, presărând semne ale prețuirii sale pentru „acea limbă a poeziei năzdrăvană / Ce trece pe carul lumii fără roate”, limbă al cărei vistiernic se știe. Poemul e celebrare: a vieții, a morții, a prieteniei, a iubirii, a conturului identitar. De recitit neapărat poemul Cărțile, mică autobiografie a unui cărturar dedicat, care își crește cărțile proprii în grădina unei vaste biblioteci, cu orgoliul apartenenței la stirpea aleasă a cititorilor. Poemul se încheie astfel: „Cărți multe de care nu mă pot despărți / Le privesc în raft, vorbesc cu ele / Unele chiar îmi răspund. / Stau laolaltă, și-au împrumutat / Sângele. Autorii lor sunt prieteni / Deși nu s-au văzut niciodată / Le-am spus într-o seară: / Dragele mele a sosit timpul / Să ne despărțim. / O jale necuprinsă în toată casa // În acel doliu o carte mai curajoasă / M-a privit în ochi: / «Ascultă, mai gândește-te / Că nu se știe care dintre noi / Este stăpânul»”.
Crepuscularul, prezent în subtextul poemelor de-a lungul anilor, efect al răului din veac, dar mai apoi și al înaintării în vârstă („Jos la poalele nopții locuiește tristul poet / Ochii lucesc ca o iluzie / Închide fereastra, închide-o încet / Lumea aceasta e o mare confuzie”), se strecoară în pagină deghizat adesea în elogiu al luminii. Poetul însuși este, destinal, un luminător, rostul lui în lume nu e oarecare: „… la mine în Valea Mătrăgunii… este doar lumina pe care am inventat-o eu / Din creionul chimic, din cărbune”. Poemul e și garant al nemuririi: „m-oi duce noaptea / Până m-oi vedea cu moartea // Eu cu moartea m-am văzut / Și nimic nu mi-o făcut”.
Cu fularul cel gros al poemului, poate înfrunta frigul din lume încă ani mulți! Așa să fie!
Irina PETRAȘ
Cu flinta versului pe umăr
Scriam despre Gheorghe Pârja, acum vreo cinci ani, când se fudulea cu pragul a șapte decenii de viață, că e un nepot de-al lui Pintea care umblă cu flinta versului pe umăr şi cu pistoalele frumuseţii la brâu, venit pe lume în prispa celestă a Deseştiului, de unde se văd urmele Celui Preaînalt pe cărările uraniscului şi prin roua răsfăţată a ierbii.
Fiindcă Gheorghe Pârja rămâne același și acum, când a mai adunat o bucată de timp, „un bulgăre de humă” purtat la înaltele şcoli ale poeziei şi întors la vatră să contemple, din prispa casei părinteşti, spectacolul fascinant al universului şi, mai ales, paradoxala minune numită om, vieţuind între misterul impenetrabil şi tăcerea ţărânii pe care se consumă alungarea din Paradis. El a fost mereu şi rămâne un om al locului, un om al pământului, un nordic cu rădăcinile adânc înfipte în ţărâna de-acasă.
Aşa mi-a părut din totdeauna, aşa l-am citit şi rostit în zecile de decenii de când ne-am legat într-o prietenie nicicând zdruncinată. Muşcat de inimă de cultul înfrăţirii întru spirit şi al adevărului, scriitorul şi jurnalistul de dincolo şi de dincoace de legendara culme a Gutâiului, a ştiut să-i ademenească pe slujitorii la curtea poeziei, de-aici sau de-aiurea, în arcanele unui tărâm dăruit cu poarta prin care se întrevede pulberea transcendeţei şi răzbat ecourile lirei orfice. Închipuind şi dând viaţă acelei închipuiri, neuitatele „Seri de poezie de la Deseşti”.
Un maramureșean adevărat care, cu sufletul și poezia dumisale, continuă să contemple cum răsare „din cuvânt / Imperiul firelor de iarbă” şi să ne asigure, cu bărbăţia de om al pământului, că e doar un „soldat rămas / La vatră. Definitiv”. Chiar dacă nici dumnealui, nici noi nu-l vom crede! Şi vom continua să citim, în lumina asfinţitului, această carte frumoasă care e poezia dumisale şi care e Domnia Sa însuși, un om şi un poet al pământului vieţuind între Dumnezeu şi satul său. Să citim poezia dumisale, o elegie îngânată bărbăteşte, cu sufletul spălat de apa amară a amurgului şi ochii în zările care-au fost şi-n cerul care va să vină.
Vale tibi bene, Prietene!
Horia BĂDESCU
Semn de carte, să nu uităm unde-am rămas…
Dacă i-am fi spus că-i vom dedica o pagină în revista de cultură Nord Literar, modestia și sfioșenia sa nu ne-ar fi dat voie.
Ne-ar fi spus cu o formă de îndârjire, coborâtă de pe ulița bisericii din Deseștiul său natal, că nu e cazul, că n-a făcut nimic spectaculos, ci doar a lucrat în limita datoriei jurnalistice și poetice și că nu iubește publicitatea, etichetele, diplomele, titlurile. Că el e un jurnalist care nu se poate debarasa de condei, dar iubește poezia și pe slujitorii ei și-i sunt dragi adâncimile fântânilor prieteniei, cu toate tăcerile singurătăților lor. Și, după ce modestiei i-ar fi trecut momentul de răzvrătire, ar fi revenit la toate poveștile cu care ne facem diminețile frumoase la redacția Nordului, noi cei câțiva oameni care ne încăpățânăm să credem și să demonstrăm că nu cantitatea, ci calitatea contează, că nu opulența și dimensiunea unei echipe sunt relevante, ci grădinile pe care știe să le sădească în suflet sunt totul. Totul!
Ar fi spus că așa a simțit că trebuie când, într-un puseu de splendidă nebunie poetică, l-a adus pe Nichita în cele două călătorii ale sale prin Maramureș. Și-apoi, s-ar fi uimit privind puțin în urmă, la alte patruzeci și cinci de nebunii din patruzeci și cinci de ani în care a făcut „Serile de poezie de la Desești”, unde, pe nobilul covor de iarbă din curtea mamei Doca, au venit, de dragul frăției poetice, numele cele mai mari ale poeziei contemporane. Din țară și din afara ei. S-ar fi avântat puțin în amintirile premiilor de pe covorul de iarbă, ale Livezii cu prieteni, ale Dialogurilor cu ferestre spre nord și-apoi ale tuturor numelor care-au urcat spre biserica de lemn în toamnele nefiresc de aurii ale Deseștiului, pentru a fi acolo la slujba de pomenire a celor plecați. Tot mai mulți plecați din lumea aceasta. În câte biserici din țară se face oare o asemenea slujbă? Poate s-ar fi dus puțin cu gândul și cu vorba spre boema bucureșteană din care a gustat în studenție, alături de nume uriașe ale culturii române, ori spre pasiunea sa pentru cinematografie și spre amintirea copilului care fugea câțiva kilometri pentru a ajunge din Valea Mătrăgunii până la Căminul Cultural din Desești ca să poată vedea un film.
Ar fi spus că el e doar „un cititor care scrie” și-am fi înțeles – a câta oară?! – că e un întristat de durerile lumii, un sensibil la condiția actuală a culturii, mereu cenușăreasă, mereu rămasă la ușa de la intrare când vine vorba de bani, de finanțări, de fonduri.
Și-ar aminti cu nedisimulată tandrețe de prietenia cu Augustin Buzura, care i-a dat nelimitată încredere în organizarea Cursurilor de Cultură și Civilizație Românească în Maramureș, precum și de interviurile care s-au născut cu acest prilej cu iubitori de limba română din întreaga lume. De uriașul Adam Puslojić și de fabuloasele întâlniri cu el, de toți poeții de limbă română de la granițele țării, cu care a împărțit cuvântul, prietenia și durerea. De descinderile lui jurnalistice dincolo de Prut, de săptămânile petrecute în războiul sârbesc. Ori, poate, de începuturile Cenaclului „Saeculum” din Beclean, un fenomen literar derulat sub semnul: „Câtă prietenie, atâta exigență”.
Ar fi recitat cu ușoară nostalgie din marele lui prieten Gheorghe Pituț, din Ioan Alexandru, poate din Ioan Es. Pop sau ar fi vorbit despre întâlnirea cu Alexandru Ivasiuc ori de primul său îndrumător într-ale poeziei, Gheorghe Chivu. Și-am fi ajuns în prezentul în care, din când în când, mai fuge, trecând bulevardul, spre copiii de la Cenaclul „Voci eminesciene”, pe care a reușit să-i țină aproape de Nord Literar, de dragul descoperirii și al încurajării tinerelor talente. Ar fi vorbit despre toți, cu altruismu-i bine-cunoscut, dar pe noi tot nu ne-ar fi lăsat să-l sărbătorim.
În diminețile de la Nord Literar, dialogurile noastre încep adesea ezitant, hălăduiesc apoi printre cărți și oameni. Drumuri bătute și drumuri neumblate, dar cu ochiuri de apă încă vie pe margini. Din stații urcă pe rând câte-un scriitor pe care-l cunoaștem amândoi ori un străin pe care ni-l facem prieten, apoi cu el mai ia niște cărți, apoi o poveste care se deschide în evantai în altele și altele. Și, cu fiecare stație, autobuzul se umple și subsolul Nordului Literar devine deopotrivă turn și vârf de lance, spațiu boem și timp real, iar temperatura dialogurilor crește și noi cu toții știm sigur că din nou vom avea un număr bun al revistei. Le dezbatem lin, le rânduim, decidem ce urmează. Iar „Colocviilor de la subsol” le punem semn de carte… să nu uităm unde-am rămas.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025