Andante
Are de pus câte ceva în ordine
o mică piedică în calea uitării un ciot o capcană
undeva într-un colț umbrit de poiană
unde să le arate tuturor că nu e deloc un păcat
că n-a învățat mai nimic după bacalaureat
și că nu-i pasă de indiferența celor o mie
de doctori fizicieni astronomi dame de companie
trubaduri și o poetesă cu pisicile-n lesă.
Și nici de Socrate spălând butoiul lui Diogene
clipind enigmatic din urduroasele-i gene.
El credea că ar fi mai bine să scrie decât să tacă.
Nu știi niciodată când realitatea contraatacă
acoperind o altă realitate
zicea arătând în jos cu degetul mare.
Dar de sperat el spera o altă întrupare.
De pildă într-o oglindă cât un deșert de mare
în care să locuiască tot felul de fiare
și-ntr-un colț pitită inima lui într-o căsuță pustie
cu ferestre din bășică de ied și pereți de hârtie.
Unde când va răzui argintul din spate până la sânge
se va vedea tot pe sine cum râde cum plânge
cum viii și morții de pe Dealul Hododului
stau în șir indian și învață glasul prohodului.
Doar unul singur mort-viu nu se știe
prinde păsări și cai de povară
și bea rouă pe furate dintr-o chilie
locuită de o domniță dintr-o altă Țară.
Tocmai ea care are de pus mereu
câte ceva în ordine dar pe furiș
numără albinele ieșind din urdiniș.
Una câte una până ce fagurele devine pustiu
și-n povârnișul de piatră al stelelor
înghesuite în generosul nopții sicriu
se face iarăși foarte foarte târziu.
Apoi
Apoi coboară până la cel
de pe urmă fuscel
dintr-o scară ce duce oriunde.
Doar că el ar fi vrut să fie distilator de unde
ori tăietor de frunze la caii-putere ai fricii
pe care călăresc și urșii și licuricii.
Și când colo s-a trezit că e o salamandră
îmbrăcată într-o de purpuri buleandră
cu o piatră de smarald în gură
care-i ține loc și de casă și de îmbucătură.
Într-un colț de Grădină doi arbori stufoși
își învățau frunzele să-și ia apa din soare
doar că neîndemânatici și cam somnoroși
stătuseră de vorbă mai mult pe răcoare
când rădăcinile dimineții erau încă subțiri
și lumina se dispersa doar în uimiri
iar întunericul se înfășura în poclăzi
în care așteptase până mai deunăzi
să-i crească nori la subțiori și la urechi
să poarte flori de mazăre și curechi.
Astfel încât ca orice altă salamandră vie
își păstră strania și laxa sa geometrie
de flacără fecioară și duh plăpând de sânge
sfidând ale cerului ispite nătânge
stingându-se și aprinzându-se deodată
precum o umbră într-un ochi verzui de fată.
Oedipus
Îți amintești unde vei sta la noapte
în ce întuneric ți se vor deschide ochii
unde se va ascunde gloria mocirloasă a zilei
picioarele tale umflate
vederea fără vedere, lumina fără lumină
mănunchiul fierbinte al unui pumnal cu vârful tocit.
Bastardul precoce al sorții.
Și restul. Dezastrul dulce al buzelor mamei
sânul ei cu lapte acrit hrănind copiii ispitei
și aripi de sfinx străjuind spitalul amorului.
O, și molima înfundând canalele vântului
și vântul gonind armoniile reci ale chorului.
Inimă mare guri înfundate de pulberea
cleioasă a sorții.
Trupul ei aprinzând umbra trupului său
fumul lui tânăr subțiind focul ei
cu flăcări desprinse din brumele nopții
cu jarul ochilor goi.
Și cu ziua nopții de-apoi.
Odysseas
Era o linie de netrecut o frontieră de ape murdare
cu verdele-albastru și negru clocotind a mirare
și furibundă-întristare.
Și insula devenise peninsulă
legată de cer cu funii de câlți din barba de țap
al unui cumsecade pescar și harap,
spectru de altfel gol cu bărbăția nedomolită
nesupusă, luxoasă și oarbă ispită.
Și cu fumul casei lui șerpuind orișiunde
în pustiu pe pământuri ori pe-ale mărilor unde.
O, și ea, servitute și adorație trecute prin ciur și dârmon
frânghie de cretă a unui istm țesut din uitare
Salamandră-flacără întețită de rece suflare
și fecioară despuiată de virtuți și zădarnic canon.
Apoi luminiță cu pielea sidefie și moale
și cu părul cârlionți înșirați pe răboj de sidef
potolind furtunile sângelui și-ale ispitei răscoale.
Apoi, iarăși, linii cifre dorințe răspunsuri și-n zare Aleph
întorcând cheia Răsăritului în zăvoarele Lumii
și-n pântecul humii tăind echivoc relief.
Copacul cu șapte coroane
Iată el aruncase sămânța întru frică și cutremurare
dar nu vorbise despre mădularele lui
despre gât și cerbice despre fețe și spate
despre brațe coapse și dedesubturi
despre oase și măduva lor tulburată de
așteptarea învierii. O alegorie desigur
căci fluierele picioarelor nu se zdrobesc
oricui, doar tâlharii mai au norocul
să moară de tot
să pună pecete de sfială pe vorbe
și multă taină în faptele lor
ca și cum izvoarele toate ar curge în sus
ducând cu ele povara și tihna îndoielii.
Și totuși în umbra lui înflorește copacul
coroana atinge marginea cerului
butucul putrezește
și-ntr-un târziu lăstărește
precum scânteile duhului
în codrul plin de false temeiuri al nopții.
Și asemenea lor
coroanele sale cele șapte
una pentru fiece zi
purtătoare de flamuri
și de peceți cu înscrisuri
tăinuind o limbă cu multe consoane.
E un scrâșnet de scribi ce calcă
pe milă și jertfă
o dovadă certă poate o vagă eroare,
o ieșire neașteptată din turmă.
Stă în puterea lui să nu creadă
că e
dimineața cea de pe urmă?
Din volumul VIVARIUM, în pregătire
Vasile IGNA
PARODIE
Lucian PERȚA
Apoi
Apoi a urcat pe scara socială din ambiție
până la cea mai înaltă poziție.
Prin fumul și ninsoarea* vremurilor
el a demonstrat contemporanilor
că în provincie cărturarii români
nu taie cum se crede doar frunze la câini,
ci, voit naufragiați în bibliotecă,
pornesc pe a cunoașterii potecă,
purtându-și destinul cu mândrie,
îmbrăcați doar în vis și poezie.
N-au nevoie de călăuze, căci oarbele știu
și nici nu se tem că s-or pierde-n pustiu.
Ei timpul măsoară în ore de vânt,
din urme și semne croindu-și cuvânt
și-așa, prin cuvânt, în orice se preschimbă
și pot să vorbească orișice limbă.
Pe unde ei calcă lumina pătrunde,
lumina cea albă, cea neagră se-ascunde
prin locuri pustii sau, în cazuri mai dure,
se dispersează în camere obscure.
Astfel încât nu mai sunt o ispită
și chiar dac-ar fi, cărturarii-o evită.
Apoi, cam atâtea despre cărturari,
problema-i acuma că foarte sunt rari.
*Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025