Când am scris și am editat, la Universalia, albumul bilingv, în limba engleză și limba română, Vlaicu Ionescu, the Artist/Vlaicu Ionescu, pictorul, am cercetat atent picturile, etapele creației artistice, menționând cultura filosofică și estetică a acestui renumit interpret al lui Nostradamus, care a frecventat, în România, în Europa, în America și în Japonia, intelectuali și artiști de vârf, de la Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care i-a prezentat o expoziție personală, ce a făcut senzație la București, în 1968, la Mircea Eliade, care i-a prețuit picturile, cunoscându-l în America.
Lucrând împreună cu fiica artistului, Alina Ionescu-Graff, la amplul Catalogue raisonné din album (op.cit., p. 333-351), am inclus și o serie de fotografii ale unor picturi din portofoliu, pentru care nu existau informații precise cu privire la anul creației, la dimensiuni și la colecția unde se află.
Deși speranța de a-i descoperi pe cei ce aveau aceste picturi era rezervată, imaginația mea mă ducea cu gândul spre câteva personalități importante cu care Vlaicu Ionescu fusese în contact, când a predat în Germania și, după 1970, când s-a stabilit cu familia în America. După doisprezece ani avea să se confirme credința pe care am avut-o că este imposibil ca Mircea Eliade, pe care Vlaicu Ionescu l-a cunoscut bine, să nu fi avut o lucrare sau mai multe pictate de artist. Măcar unul dintre desenele din seriile incluzând The Hidden Power of Man/ Puterile ascunse ale omului (1971), Inside the Labyrinth/Înlăuntrul Labirintului (1972), The Architect’s Initiation/Inițierea arhitectului (1979), Pentagram Vision (1983).
Mesajul de la doamna Brunner
Într-o zi de duminică, pe 7 iulie 2024, am primit cel dintâi mesaj pe e-mail de la doamna Elisabeth Brunner. Îmi scria că deține trei picturi de Vlaicu Ionescu, care au aparținut soților Christinel și Mircea Eliade, povestindu-mi și împrejurările în care au ajuns în posesia Domniei sale.
Prima pictură, având dimensiunile de 16”x12” (30,48cm x 49,64 cm), au primit-o Elisabeth Lacocque și logodnicul ei Andrew Brunner de la Christinel și Mircea Eliade ca dar de logodnă, în 1984: „When my husband and I were engaged in 1984, the Eliade gave us a painting by Ionescu. It is a beautiful 16”W x 12”H oil painting of a bouquet of flowers in a pot”. Titlul picturii, Chrysanthemums on a Yellow Cover, și fotografia ei apar în Catalogue raisonné din albumul Vlaicu Ionescu, the Artist/Vlaicu Ionescu, pictorul, iar anul menționat pe fotografie este 1970. Dimensiunile picturii, comunicate în inci de doamna Brunner, reprezintă 40,64 cm lățime și 30,48 cm înălțime.
În anul 2025, e cunoscut, în fine, și traseul acestei picturi, de la artistul Vlaicu Ionescu la Mircea Eliade și la soții Andrew și Elisabeth Brunner, născută Lacocque. Sunt importante toate informațiile pe care le-am primit pe e-mail și mențiunea făcută de doamna Elisabeth Brunner cu privire la rama lucrării: „This is the first of three paintings. I am attaching the largest of the paintings which came into our possession when Andrew and I were engaged in 1984. The canvas is 16”W x 12”H. The painting is framed as the Eliade had it”.
Privesc cele trei fotografii ale picturii, care-mi transmit calmul luminii așezate peste corolele de crizanteme cărămizii-roșiatice, un calm fulgerat de o crizantemă albă, strecurată în buchetul din vas. Informația că a fost darul de logodnă făcut de soții Eliade ne poate împinge la interpretări simbolice legate de evenimentul ce reunește auroralul cu statornicia din întemeierea unei familii.
În același timp, ținând seama de prietenia dintre soții Christinel și Mircea Eliade și familia lui André
Lacocque, presupun că darul nu fusese întâmplător și nici alegerea pictorului și a picturii pe care Mircea Eliade o înrămează anume. Dimpotrivă.
Ulcica verde-maronie
Observ că Vlaicu Ionescu a folosit în mai multe picturi același vas de ceramică arsă, ulcica țărănească, smălțuită, verde în partea de sus, maronie în partea de jos. L-a pictat din diverse unghiuri, uneori lăsând la vedere și toarta. Merită să ne amintim și de picturile în care Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu și Ioan Andreescu folosesc asemenea vase de ceramică populară, în care-și așază buchetele de flori de pictat.
Nu știu dacă Vlaicu Ionescu a ales anume ulcica verde-maronie din picturile înaintașilor sau a fost o întâmplare, dar faptul că a pictat-o, aceeași, în patru dintre naturile lui statice, incluse în album, consfințește alegerea frumosului din tradiția populară în istoria clasică și modernă a pictorilor români.
În albumul dedicat lui Vlaicu Ionescu sunt patru picturi în care apare ulcica verde-maronie: Anemone on Plaid Cover/ Anemone pe o țesătură cu carouri (1970, op. cit. p. 338), Anemone on Yellow Cover (1970, op. cit., p. 337), Chrysantehmums on Yellow Cover (1970. op. cit. p. 337, Col. Elisabeth Brunner), Flowers in a Green-brown Vase (1970, op. cit., p. 337). Aceste picturi sunt toate din anul 1970, o perioadă de maximă cotitură în viața artistului, după experiența cursurilor predate și cele trei expoziții personale din Germania și după imigrarea în America.
Privirea fiecărui centimetru de pictură de pe pânză e o sărbătoare pentru ochi, cu trecerea culorilor când muzicală, când sincopată, dinspre vălătucii petalelor cărămizii și albul crizantemei, ca un magnet irezistibil, un simbol al neprihănirii.
Două picturi de Vlaicu Ionescu, moștenite
Elisabeth Brunner a mai primit alte două picturi de Vlaicu Ionescu reprezentând buchete de flori, care au fost în colecția lui Mircea Eliade. Mama doamnei Brunner a fost bună prietenă cu soția lui Mircea Eliade, Christinel Eliade. Christinel a desemnat-o pe Claire Lacocque executorul ei testamentar, alături de David Tracy („my mother, a close friend of Christinel, was the executor of her will along with David Tracy, now Professor Emeritus of Catholic Theology at the University of Chicago Divinity school”).
La moartea lui Christinel Eliade (1912-1998), Claire Lacocque a moștenit două picturi în ulei pe carton, de mici dimensiuni, pictate și semnate „vlaicu” de Vlaicu Ionescu.
Doamna Elisaberh Brunner mi-a scris: „When Christinel [Eliade (1912-1998)] passed away, she [Claire Lacocque] inherited two small 9.5”x9.5” [24,13cmx24,13cm] oil paintings on cardboard by Vlaïcu Ionescu, both flower bouquets. I now have those as well”.
Vestea pe care mi-a dat-o doamna Elisabeth Brunner mi-a produs o bucurie enormă, mai cu seamă că toate cele trei picturi au făcut parte inițial din colecția soților Christinel și Mircea Eliade. Ceea ce confirma una dintre proiecțiile mele. Doamna Elisabeth Brunner știa despre albumul pe care-l publicasem. Îl are acasă. Mi-a scris că este fiica lui Claire și a lui André Lacocque, care nu mai erau în viață. Soții Claire și André Lacocque fuseseră prieteni apropiați cu soții Christinel și Mircea Eliade și cu Paul Ricoeur și soția lui, Simone. Prima pictură de Vlaicu Ionescu fusese un dar pe care l-au făcut Christinel și Mircea Eliade lui Elisabeth și viitorului ei soț Andrew Brunner, când s-au logodit.
O lume de personalități
Mă scufundam dintr-o dată într-o lume pe care mi-o imaginasem, ceea ce reprezenta mai mult decât confirmarea unor ipoteze. O lume plină de personalități.
Tatăl doamnei Elisabeth Brunner, născută Lacocque, a fost profesorul André Lacocque (1927-2022), căsătorit cu Claire Tournay. Profesorul Lacocque, o personalitate în domeniul teologiei, specialist în Vechiul Testament („My father was a theologian who taught at the Chicago Theological Seminary”), îmi scria în e-mail doamna Elisabeth Brunner, în cuvinte atât de simple, cu modestia și firescul ce nu trâmbițează excelența. Profesorul Lacocque a fost coautor alături de Paul Ricoeur al volumului Thinking Biblically (1998) și autorul lucrărilor de referință în domeniu Daniel in His Time (Studies on Personalities of the Old Testament) din 1988 și The Feminine Unconventional (Overtures to Biblical Theology) din 1990.
André Lacoque s-a născut la Liège, în Belgia, a fost specialist în literatură ebraică și teologie, susținându-și un doctorat în literatură iudaică, în 1957, și un ThD în Vechiul Testament, în 1961, la Universitatea din Strasbourg, în Franța.
În jurul celor trei naturi statice, pictate de Vlaicu Ionescu, el însuși un erudit și hermeneut redutabil, recunoscut pe plan internațional, se adunau trei cupluri de prieteni și trei personalități ce au generat o placă turnantă în domeniile lor de cercetare, românul Mircea Eliade, fondatorul istoriei religiilor, în America, filosoful francez Paul Ricoeur și belgianul André Lacocque, o somitate și el în domeniu. Toți trei au fost profesori celebri la Universitatea din Chicago, iar André Lacocque la Seminarul Teologic.
Am așteptat mai multe luni de zile ca să primesc fotografiile celor trei picturi atât eu, autoarea albumului, cât și fiica artistului, Alina Ionescu-Graff, care semnează acel Catalogue raisonné și care a fost atât de implicată, alături de sora ei, Simona Budeiri, și de fratele ei, Alexandru Ionescu, în finalizarea proiectului. Primisem cu toții un dar de la doamna Elisabeth Brunner, care a avut generozitatea să ne vorbească nu doar de o moștenire de familie, ci și de un circuit al valorilor, întregind portretul soților Christinel și Mircea Eliade și pe cel al unor prieteni de familie.
Între timp am încercat să aflu cât mai multe despre această prietenie a unor profesori universitari, patriarhi în domeniile lor, imaginându-mi cum se vedeau împreună la Universitatea din Chicago, întâlnirile din campusul universitar, vizitele pe care și le făceau la catedre, acasă la fiecare dintre ei, cum arătau bibliotecile lor. Am fost de câteva ori la Universitatea din Chicago, la Divinity School unde a predat Mircea Eliade, în Catedra „Mircea Eliade”, unde veghea pe perete potretul marelui istoric al religiilor, semnat de Alexandru Darida.
Acolo m-am întâlnit cu prof. Wendy Doniger, o cunoscută cercetătoare în hinduism, care a fost desemnată urmașa lui Mircea Eliade la catedră, în locul profesorului Ioan Petru Culianu, ucis în primăvara anului 1991. Acolo am aflat și despre proiectul pentru un sediu nou destinat Seminarului Teologic, cea mai veche instituție de învățământ superior din Chicago, creată în 1855, sub conducerea aboliționistului Stephen Peet.
Fără să știu, eram, încă din anii 2012-2015, pe urmele profesorului André Lacoque, pe urmele unei prietenii ce a legat, mai multe decenii, trei familii, aparținând lui Mircea Eliade, André Lacocque și Paul Ricoeur. Rar ne este dat să însoțim picturile unui artist atât de aproape de mari familii ale spiritului și energia transmisă de afinitățile elective.
André Lacocque
André Lacocque a predat mai întâi la Faculté Protestante Universitaire de Bruxelles (1957-1968), apoi la școala rabinică din Paris, la Universitatea din Strasbourg, Universitatea Ebraică din Ierusalim (1957-1958 și 1961-1962), la Seminarul Teologic din Chicago (1951-1953 și 1961-1962). Aici va preda începând din anii 1960, trei decenii la rând, până în 1999. Seminarul Teologic din Chicago, cândva un departament în Universitate, era, la vremea când a predat acolo profesorul André Lacocque, un institut independent.
Împreună cu Paul Ricoeur, André Lacocque este coautorul volumului Thinking Biblically: Exegetical and Hermeneutical Studies, publicat de University of Chicago Press în 1998, volum tradus în nouă limbi. Ultima carte publicată de André Lacocque, Work and Creativity: A Philosophical Study from Creation to Postmodernity (Lexington Books/Fortress Academic, 2020). A fost tradusă și editată în franceză, postum, de Le Cerf, în 2023.
Christinel și Mircea Eliade au fost strâns legați de familia lui André și Claire Lacocque. Și de familia lui Paul Ricoeur. Iar Mircea Eliade va fi găsit multe de povestit împreună cu Vlaicu Ionescu, nu numai despre Nostradamus, căci aveau în comun și alte subiecte.
În ce-l privește pe David W. Tracy (născut în 1939), care a fost împreună cu mama doamnei Elisabeth Brunner executorul testamentar al lui Christinel Eliade, soția lui Mircea Eliade, el este un teolog american și preot totodată. Este profesor de studii catolice [Andrew Thomas Greeley and Grace McNichols Greeley Distinguished Service Professor Emeritus of Catholic Studies] la Universitatea din Chicago, Divinity School. Din 2020 este membru al Societății Americane de Filosofie. Foarte apropiat de soții Eliade, el a rămas un prieten și suport de nădejde pentru Christinel Eliade, după moartea lui Mircea Eliade.
Paul Ricoeur
Paul Ricoeur (1913-2005) a fost și el profesor la Divinity School, la Universitatea din Chicago, unde a venit să predea în 1971. O vreme a predat aici împreună cu Paul Tillich, un teolog care venise înaintea lui la Chicago. Paul Ricoeur și soția lui, Simone, au locuit cu soții Lacocque, când Paul Ricoeur preda un trimestru, în fiecare an, la Universitatea din Chicago. Prietenia, cercetarea, creația, emulația științifică, vocația academică prevalau. Paul Johannes Tillich a fost un filosof germano-american cu o formație complexă, aparent aiuritoare, de filosof existențialist, creștin, cu o viziune socialistă în religie, teolog lutheran, ceea ce mă pune într-o mare dificultate, de la nivelul meu creștin-ortodox. Tilici este considerat unul dintre cei mai influenți teologi ai secolului XX, domeniu în care mă simt total descoperită. Măcar Systematic Theology să citesc. La Divinity School, toți mi-au vorbit cu reală considerație despre Paul Ricoeur, ca și cum ar mai fi fost în viață, deși trecuseră zece ani de la moartea lui, când am deschis eu subiectul, în 2015. Apoi am aflat că i-au organizat, când era în viață, mai multe simpozioane, ceea ce în România nu se practică decât doar în anumite domenii. Paul Ricoeur era un nume prezent în bibliografia obligatorie, la Universitatea din București. Îmi amintesc de Conflictul interpretărilor (Le Conflit des interprétations. Essais d’herméneutique I, Le Seuil, 1969.) Era în bibliografia cursului de Teoria literaturii, pe care l-a ținut Matei Călinescu. Lista cuprindea cărțile lui Memory, History, Forgetting, Oneself as Another, Time and Narrative. Sunt convinsă că m-a influențat. Și de la el mi se trage povestea cu scrisul meu în aceste jurnale, în care se amestecă experiențe și oarecari interpretări ale mele, intenții, ceva cunoaștere și cultură, o conștiință îndreptată către frumos și bine, o exaltată privire admirativă spre ceilalți, o continuă relație între făptuire și povestiri despre făptuire, o identitate a mea, pusă în priză mereu de intenționalitate, ideea că narativa ce conține poveștile despre noi ne definește.
Scrierile lui Paul Ricoeur s-au bucurat de succes în America. Le-am comentat cu studenții ultimelor generații, care au avut acces la toate cărțile sale, traduse în engleză. În ce mă privește, există în mine o voință de a fi, de a crea, de a depăși marile cumpene și o scrutare a tot ceea ce cred că înseamnă individualitate, identitate, identitate personală. Și eu cred că moneda ființei noastre e întreagă, nu ca să dăm cu banul, ci ca să vedem dacă iubirea și înțelegerea noastră pentru ceilalți și față de noi înșine reprezintă fața și reversul aceleiași medalii, cele două fețe ale unei monezi unice. Am găsit o parte dintre titlurile volumelor publicate de Paul Ricoeur și în bibliografia unor cursuri pe care le-am urmat la Facultatea de Limbi Romanice, secția Franceză-Română, la Estetică, Teoria literaturii, dar și la cursul de Filosofie, în primul an de filosofie, când asistentul de la seminar mi-a spus să mă transfer la Facultatea de Filosofie. Nu l-am ascultat. Mă socoteam la Filologie mai apărată de marxism. Citeam multă literatură filosofică. Fenomenologie, mai ales. Dau titlurile în engleză, deși ceea ce citeam începând din a doua parte a deceniului (anii 1960) erau edițiile publicate în franceză. Asta până la sfârșitul secolului, când m-am mutat la New York. Erau cărți împrumutate majoritatea.
- The Symbolism of Evil, trans. Emerson Buchanan. New York: Harper and Row, 1967 (1960).
- Gabriel Marcel et Karl Jaspers. Philosophie du mystère et philosophie du paradoxe [Gabriel Marcel & Karl Jaspers: Philosophy of mystery & Philosophy of paradox] (in French), Paris, Temps Présent, 1947.
- History and Truth, trans. Charles A. Kelbley. Evanston, Northwestern University Press, 1965 [1955].
- Freedom and Nature: The Voluntary and the Involuntary, trans. Erazim Kohak. Evanston: Northwestern University Press, 1966 (1950).
- Husserl: An Analysis of His Phenomenology. Northwestern University Studies in Phenomenology and Existential Philosophy. Evanston: Northwestern University Press, 1967
- Freud and Philosophy: An Essay on Interpretation, trans. Denis Savage. New Haven: Yale University Press, 1970 (1965).
- The Conflict of Interpretations: Essays in Hermeneutics, ed. Don Ihde, trans. Willis Domingo et al.
Evanston: Northwestern University Press, 1974 (1969).
David W. Tracy
David W. Tracy a predat la început, în 1967, la Universitatea Catolică Americană [Catholic University of America], în Washington, D.C. În 1968, Tracy împreună Bernard McGinn și alți douăzeci de profesori ai universității [CUA] au inițiat o acțiune față de enciclica susținută de Papa Paul VI, pe 29 iulie 1968, publicată în latină și engleză, sub titlul Humanae vitae, în care respingea orice formă de contracepție artificială, de la pilulă până la avort, ceea ce a produs o mulțime de controverse care dăinuie până azi. Au luat atitudine atunci față de conținutul din enciclica Humanae vitae o mulțime de teologi, cardinali, arhiepiscopi și preoți. Profesorii de la Universitatea Catolică Americană au fost destituiți, dar aveau să câștige procesul intentat împotriva Universității, reprezentați de avocații de la American Civil Liberties Union Lawyers. Înainte să se termine procesul, Jerald Brauer, decanul Universității din Chicago, i-a convins pe David W. Tracy și pe Bernard McGinn să vină să predea la Universitatea pe care o conducea. În 1985, a fost numit Distinguished Service Professor, iar în 1987, Distinguished Service Professor of Roman Catholic Studies. Tracy a fost numit în Committee on the Analysis of Ideas and Methodsand the Committee on Social Thought și a predat la Divinity School până ce s-a pensionat, în 2006. Tracy a fost Președinte al Societății Catolice Teologice din America (1976-1977). În 1980, a primit cel mai important premiu acordat de această societate, iar în 1982, a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe. În perioada 1999-2000, David W. Tracy a susținut renumitele conferințe, intitulate This Side of God (Gifford Lectures), la Universitatea din Edinburgh. În 2018, Tracy a publicat în catalogul expoziției de la Muzeul Metropolitan Heavenly Bodies: Fashion and the Catholic Imagination, deschisă între 10 mai și 8 octombrie 2018. Am văzut-o, din păcate n-am apucat să și scriu. A fost o minunăție. Probabil cea mai expresivă caracterizare a profesorului David W. Tracy aparține curatorului acestei expoziții, Andrew Bolton, care l-a comparat pe teologul și cercetătorul catolicismului cu prozatorul celebru „the J. D. Salinger of the theological world”.
Cu siguranță, are dreptate să vadă în David W. Tracy un spirit îngemănat cu acela al lui J.D. Salinger (1919-2010), scriitorul care ne-a electrizat adolescența. Romanul De veghe în lanul de secară traducea cunoscutul bestseller publicat în 1951, The Catcher in the Rye, despre care se spune că e cartea americană cel mai frecvent cenzurată. Călăreții, nesiguri pe ei, trag de zăbală, speriați să nu piardă controlul armăsarilor pursânge. Pe David W. Tracy, un veteran al catolicismului, îl putem socoti un erou, cum e considerat și J.D. Salinger, care a luptat la Utah Beach și în cea mai mare bătălie de tancuri împotriva nemților, the Battle of the Bulge.
Picturi cu buchete de flori
Înșir pe larg aceste informații pentru cei care doresc să știe mai mult despre Mircea Eliade, în a cărui locuință înțesată de cărți până în tavan au fost prezente, începând din anii 1970 și până în 1984 și respectiv până în 1988, trei picturi de Vlaicu Ionescu. Cele trei picturi înfățișând buchete de flori au împodobit pereții apartamentului, de-a lungul a paisprezece și, respectiv, optsprezece ani.
Viața armonioasă și liniștită a naturilor statice (numite în istoria artei Stillleben – în germană, Stilllife – în engleză, Stilleven – în olandeză, reprezentând buchete de flori, Flowers on a Yellow Cover, Flowers on a Green Cover și Blue Flowers) s-a învecinat cu viața liniștită și neliniștită a mii și mii de cărți.
Aceste picturi se află și azi în colecția doamnei Elisabeth Brunner, care a avut generozitatea să ne vorbească nu doar de o moștenire de familie, ci de un circuit al valorilor întregind portretul soților Christinel și Mircea Eliade, dar și istoria picturilor lui Vlaicu Ionescu, expuse în atâtea galerii, prezente în atâtea colecții, pe mai multe meridiane. Soții Andrew și Elisabeth Brunner au în colecția lor și azi cele trei picturi, create de Vlaicu Ionescu în anul 1970.
Prima, Chrysanthemums on Yellow Cover din 1984, au primit-o ca dar de logodnă, iar ultimele două, Flowers on a Green Cover și Blue Flowers, din 1998, au fost moștenite de la mama doamnei Elisabeth Brunner, care le-a moștenit de la Christinel Eliade.
Ajunsă după moartea doamnei Claire Lacocque în colecția fiicei sale, Blue Flowers/ Flori albastre este o pictură a jubilației, cu pensulația culorilor vii, în splendoare, cu eflorescența așezată în tușe oblice, precum într-o vecinătate de flamuri, nu de petale. Fundalul roșu-cărămiziu contrastează modern cu vasul cilindric, aproape o vază de aur, așezată pe o țesătură verde-smarald, ce inspiră superbia vegetației naturale. Semnătura, folosind, ca de obicei, numele de botez al artistului, e pictată fără majuscule, cu pensula muiată în roșu-flamme. Doamna Brunner crede că vasul în care stau florile e de argint, pentru că îl regăsește într-o pictură din catalog intitulată Still Life with Silver Beackers din 1972. Alina Ionescu-Graff recunoaște vasul de argint, din pictură. Cealaltă pictură, Flowers on a Green Cover, cu un buchet de flori și un fruct așezat lângă vaza maronie, folosește verdele țesăturii de la bază, învecinat cu fundalul albastru, pentru a crea sentimentul de prospețime și de frumusețe care se revarsă. Nicio fisură, niciun rid subțire în pictura aceasta sau în celelalte, deși au împlinit peste jumătate de veac.
Povestea picturilor lui Vlaicu Ionescu, din colecția doamnei Elisabeth Brunner, adaugă memoriei mele și celor care o vor citi noi personaje memorabile, fără de care n-ar fi existat, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti. E vorba de soții Elisabeth A-F Brunner, profesoară de franceză, la pensie, având un MTS, Harvard University (Theological Studies) & MST, University of Chicago (Science of Teaching), și soțul ei, dr. Andrew M. Brunner, matematician, care a studiat la Australian National University și a predat la Universitatea din Wisconsin, Parkside. Au, de când s-au logodit, în 1984, pictura Chrysanthemums on Yellow Cover. Locuiesc acum în Lake Bluff, Illinois, USA. Sunt de peste patru decenii însoțiți de pictura lui Vlaicu Ionescu, primită de la Christinel și Mircea Eliade.
Arta și memoria ei există atât cât oamenii. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Mulțumesc, doamna Elisabeth Brunner!
Doina URICARIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025