Poet, romancier, eseist, traducător, profesor universitar, Radu Vancu (n. 1978) este și autorul mai multor volume de jurnal. Primul a apărut în 2017 (Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015), iar al doilea în 2021 (Răul. 2016-2020). Tomul al treilea a văzut lumina tiparului la Editura Polirom în 2024 și se intitulează Boala & Războiul. De data aceasta, însemnările diaristului vizează răstimpul dintre 2020 și 2024, perioadă marcată de două experiențe existențiale teribile: pandemia de coronavirus și războiul din Ucraina. Deja titlurile cărților de memorialistică ni-l prezintă pe Radu Vancu drept un scriitor existențialist, un analist al elementului malefic, situat în descendența unor autori precum Sören Kierkegaard sau Georges Bataille. Ideea este întărită de prima notație a diaristului, făcută în data de 16 februarie 2020. Pornind de la un vis inspirat de opera lui Jean-Paul Sartre, Radu Vancu își exprimă credința în funcția terapeutică a literaturii. A renunța la ea „e ca și cum am renunța la medicină fiindcă nu vindecă toți oamenii”. La trezire, diaristul conștientizează faptul că visătorul din el este „un existențialist francez destul de naiv”.
Însemnările lui Radu Vancu ilustrează foarte bine ideea de jurnal extim. Om al prezentului, poetul trăiește aici și acum. Notațiile sale vizează actualitatea imediată, radiografiată de un ochi scrutător. Spre deosebire de cei care își propuneau ca însemnările lor să fie făcute publice doar la un sfert de veac de la dispariția lor fizică pentru ca eventualele observații critice să nu îi deranjeze pe contemporani, autorul Cantosurilor domestice se dovedește un cronicar al realității imediate. Cu toate acestea, el nu simte nevoia să cripteze identitatea celor despre care vorbește. Diaristul își asumă prezentul cu maximă responsabilitate. Este un scriitor care trăiește în mod incandescent literatura, fiind amenințat chiar să fie devorat de ea. Nu întâmplător, la 19 octombrie 2020 își trece în revistă programul aglomerat, desfășurat sub zodia vitezei. Citește pe fugă, scrie „birocrații baroce pentru revistă”, își îndeplinește obligațiile de la catedră, lucrează la un roman, traduce din marea poezie a lumii, scrie poeme, iar noaptea se uită la filmele de pe Netflix. Trăiește într-un ritm accelerat, care îl face să se simtă o sălbăticiune hăituită, aflată în pericol de moarte. Radu Vancu este un diarist modern, care nu mai notează pe hârtie, ci, asemenea melcului, își poartă mereu carapacea (laptopul) în spinare. Calculatorul este cel care a preluat vechile funcții ale oglinzii lui Stendhal. Cu toate acestea, rămâne un vitalist care crede în idealuri, în triumful curățeniei în confruntarea cu murdăria de azi.
După cum o sugerează și titlul, Boala și Războiul constituie cele două repere majore ale cărții. Lor li se adaugă alte câteva teme esențiale: poezia, scrisul, traducerile, poetica jurnalului intim, lectura, timpul etc. Primele meditații ale diaristului sechestrat în casă de Apocalipsa provocată de coronavirus vizează pro-blema bolii. Recluziunea forțată îl face să descopere timpul. Simte că acesta a dobândit un alt ritm, că a devenit brusc foarte dens, principalul lui solvent fiind poezia. Iată de ce dorește să recitească romanele poetice în care timpul este personajul principal. Realizează o radiografie a răului adus de pandemie și zugrăvește maniera în care el și familia lui reușesc să supraviețuiască traversând o experiență infernală. Este interesant felul în care observațiile oscilează între sacru și profan, între meditațiile cele mai profunde și zugrăvirea trivialului cotidian. Îl citește pe Dante în original și rămâne surprins de calitatea adesea îndoielnică a traducerilor realizate în limba română. Viața este trăită prin cultură, de unde bogatele ele-mente livrești ale cărții. Parcurge Infernul și Purgatoriul, lectura fiind într-o consonanță deplină cu ceea ce se petrece în lume. Nu înțelege de ce scrie mai greu în timpul pandemiei, din moment ce actul creației presupune recluziunea, dar conștientizează că trăiește într-un timp negativ al captivității. Apoi începe să se adapteze. Mai mult, are revelația faptului că inima și creierul pot străluci și în miezul acestui timp întunecat. Fiind creată și consumată departe de lume, literatura este considerată cea mai singuratică dintre arte.
Foarte importante se dovedesc ideile teoretice ale lui Radu Vancu privind poetica genului diaristic. Astfel, în data de 1 august 2021 își prezintă jurnalele. Când a stabilit cuprinsul volumului al II-lea, i-a fost limpede că acesta trebuia să se încheie înainte de pandemie. Aceasta deoarece odată cu boala începea o nouă calitate a timpului, „un timp captiv”, „pe care creierele noastre au învățat cu greu să îl metabolizeze”. În felul acesta se explică și „depresia planetară” de la începutul pandemiei. Jurnalul 3 este considerat „documentarea acelui timp, a acelui nou mod al nostru de a ne folosi creierul pentru metabolizarea timpului”. Este vorba despre o durată percepută altfel, „mai greu, mai brutal, mai violent, sfâșiind cortexul ca un obiect fizic”.
Interesante se dovedesc și afirmațiile privind poetica jurnalului în raport cu operele de imaginație. În concepția lui Radu Vancu, însemnările zilnice oferă „cea mai inconfortabilă dintre expunerile la care te obligă scrisul”, deoarece cititorul are conștiința faptului că ceea ce i se prezintă nu constituie ficțiune. Este însă un aspect pe care diaristul trebuie să și-l asume dacă dorește să se considere scriitor. Autorul de egoficțiuni oscilează între două abordări diferite ale genului. Pe de o parte, el este adeptul ideii stendhaliene potrivit căreia „jurnalul are sens numai dacă e emisia ta directă, nerevăzută & neadăugită”. Potrivit unei întregi tradiții interbelice, numai în felul acesta se poate păstra impresia de autenticitate a textului. Pe de altă parte, autorul se declară și un adept al lui Flaubert, adică al scrisului frumos, atent și îndelung cizelat. Din această perspectivă, proza sa devine o „plasă de fraze”, un „năvod sintactic în care trebuie prinsă frumusețea”. Sunt două orientări estetice diferite, pe care diaristul încearcă să le împace. Recunoaște că există și cititori de jurnale intime care nu sunt preocupați de poezia sau de proza contemporană. Sub acest aspect, reține meritul egoficțiunilor de a atrage și un alt gen de cititori.
Chiar dacă ținerea unui jurnal intim reprezintă un semn clar de narcisism, Radu Vancu este de părere că se poate construi frumusețe pornind de la problemele legate de propria sa biografie. Cu alte cuvinte, frumosul poate deveni un atribut al egoficțiunii, care poate dobândi valoare literară, nu numai documentară. În data de 11 iunie 2023, făcând radiografia războiului din Ucraina, notează că jurnalul lui a devenit, în ultimele două săptămâni, „o colecție de note sociale”. Aceasta în condițiile în care nu ar fi crezut că „va ajunge vreodată un autor de texte social-politice”. Mărturisește că în adolescență îl interesa „umanul în valențele lui poetice, psihologice, metafizice”. Sfântul Augustin a fost cel care i-a dezvăluit faptul că „există în om ceva mai adânc decât omul”. Abia pe urmă începe să scrie poezie și romane pentru a releva aceste profunzimi. Diaristul își prezintă eul social și militează pentru drumul european al României.
La 24 august 2022 menționează că se fac zece ani de când a început să țină sistematic acest jurnal. Recursul la însemnările zilnice s-a declanșat într-o perioadă în care nu mai putea scrie poezie. Creatorul aflat în impas spera ca genul diaristic să îl ajute să regăsească drumul către literatură, să deblocheze mecanismele secrete ale inspirației. A adunat vreo mie de pagini, din care a publicat deja șapte sute. Jurnalul este considerat creierul său exterior, inima sa externă. În felul acesta se explică afirmația: „Oricine ține un jurnal se poate vedea, de fapt, din afară. De aici toată fascinația & toată oroarea jurnalului”. Pornind de la asemenea observații, autoficțiunea este definită drept „genul care te dă afară din propria piele”.
În paralel cu ideile despre jurnalul intim, poetul Psalmilor își dezvăluie viziunea despre celelalte genuri pe care le abordează. Literatura o definește drept o tentativă „de a prinde lumina în fraze”. Asta a făcut atât în poezie, cât și în proză, și asta face și în confesiunile sale. Scrisul este considerat o activitate gravă, serioasă, care presupune transformarea cuvintelor în „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. Este o treabă complicată, grea, atât poezia, cât și proza presupunând „un fel de reglaj al cuvintelor care să facă lumina din ele să focalizeze, până când devine incandescentă”. Sensul primordial al literaturii este identificat în „a capta în cuvinte lumină & frumusețe”. Drept consecință, enunțurile sunt considerate niște instrumente optice, nu sonore. Iată de ce crede într-o literatură care se vede, care strălucește asemenea unui joc de lumini. Poezia este considerată un izvor de frumusețe, care se construiește greu și este dificil de dus.
Observațiile abordează și problema condiției lectorului, personaj ignorat adesea pe nedrept de teoreticienii literaturii. Cititorul este considerat un creator, deoarece participă „cu egală fervoare ca poetul la frumusețea asta admirabilă & înfricoșătoare” care este poezia. Chiar și scriitorul de geniu își pierde sensul fără existența unui cititor de același calibru. Nu este ignorată nici dimensiunea politică a literaturii, care este opusă propagandei. Chiar dacă poezia se naște cu dificultate, momentele de criză nu îl deranjează. Dimpotrivă, găsește o mare bucurie în faptul că literatura este atât de grea. Că este o provocare. Cu alte cuvinte, că nu se găsește la îndemâna oricui.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025