Bunicul (Magda Isanos)
Din inima matale multe rânduri
De stânjenei, bunicule, crescură…
…Și te-am uitat, că zilele cu ură
Ne-ntâmpinau… și nopțile cu gânduri…
E-adevărat că seara, din portrete,
Ni se părea cu jale că priveai;
Dar ne gândeam: „Desigur că-i în rai…”
Şi ne-ntorceam cu fața la perete…
Le grand-père
De ton cœur, beaucoup de rangées
D’ Iris, grand-père, grandirent…
…Et nous t’avons oublié, car les jours difficiles
Nous envahissaient de haine… et les nuits de pensées…
C’est vrai que pendant la soirée, de l’intérieur des portraits,
Il nous semblait que tu nous veillais avec failli
Mais nous en pensions: „Bien sûr qu’il est au paradis…”
Et nous nous tournions vers le mur pour te regarder…
Ana-Maria BARTA (ARDELEAN)
***
Dona miraculata (Nina Cassian)
De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă
Ca hoitul luminând în întuneric.
Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,
Nici ochiul devenit mai fix şi sferic,
Nici zdreanţa mâinilor pe obiecte,
Nici mersul, inutil desfigurat de jind,
Ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,
Ca nimbul putregaiului sclipind.
Dame miraculeuse
Depuis que tu m’as quittée, je deviens plus jolie
Comme la charogne éclairant l’obscurité.
On ne remarque plus ma fragile enveloppe flétrie,
Ni l’œil devenu fixe, en rondeur affirmée,
Ni le lambeau de mes mains touchant les objets,
Ni la marche déformée par un désir peu important,
Mais seulement ta cruauté sur mes tempes parfaites
Comme l’aura du pourrissement qui scintillant.
Alexia ONȚ
***
Dansează tânărul băiat (Gabriela Melinescu)
Douăzeci de picioare și douăzeci de mâini
are tânărul cu care dansez.
O, zeu indic, o sfântă îmbrățișare!
Nu-l prefaceți în stană de piatră,
timp de o zi lăsați-l deasupra lumii
suspendat pe nevăzute frânghii.
Târziu veniți cu lasoul,
vor cădea unele după altele picioarele
și oasele lungi și fericite
din mișcarea mea.
Le jeune garçon danse
Vingt jambes et vingt bras
A le gars avec qui je danse.
Ô dieu indien, une sainte étreinte !
Ne le changez pas en statue de pierre,
Laissez-le, juste un jour, au-dessus du monde,
Suspendu à d’invisibles cordes.
Venez tard avec le lasso,
Ses jambes tomberont, une après l’autre,
Et ses os longs et chanceux
Dans mon mouvement de danse.
Myriam-Felicia MARINCUȘ
***
O furnică poetă (Ana Blandiana)
În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.
Une fourmi poète
Durant que je crayonne
Sur mon talon
Grimpe une fourmi
Je sais, elle sait aussi
Qu’elle n’a aucune raison
D’avoir peur
Ni de lui chasser,
Ni de lui tuer,
C’est pas dans mon caractère.
Un seul malheur.
Sans lui observer, par erreur,
Presque le ramollir avec la plume dans l’encre
Et de devenir la seule fourmi bleue
De notre planète
Mais, si elle boit un peu d’encre,
On ne pourra rien faire:
Elle devient la seule fourmi poète
De notre planète
Alors, elle doit faire une pétition
Et une réclamation
D’être reçue (par la cigale !)
Dans l’union de trouvaille.
Ultima speranță… (Ana Blandiana)
Când ploaia cântă pe asfalt,
Când ceru-și varsă oful,
Prin ochii negri un trup înalt,
Nu se vedea cu totul…
Golit de farmec, plin de rău,
Ce ascunde sufletul tău?
Ce blestemă iar mintea ta?
Ce nu poate avea inima?
Ce minciună ai auzit?
Cine-a promis și n-a venit?
Căci omu-i simplu, monoton,
Obscur sub al vieții palton.
Arzând, focul din șemineu
Se reflecta-n odaie,
Afară, ultimul traseu,
Dansam împreună-n ploaie…
Pe masă, ultima scrisoare,
Și-n gânduri ultimul regret,
În suflet, ultima strigare,
O șoaptă plină de regret.
Nu-ți cer să-mi jelești plecarea,
Nici flori la căpătâi să-mi pui,
Ascultă-mi din cer chemarea
La fel, nu vreau nimic să-mi spui!
Le dernier espoir…
Quand la pluie chante sur l’asphalte,
Quand le ciel verse son chagrin,
Par les yeux noirs, une grande stature,
Il ne se voyait pas tout entier…
Vidé de charme, pleine du mal,
Qu’est-ce qui se couche dans ton âme?
Qu’est-ce qu’il ton esprit damné encore?
Que ne peut avoir la cœur?
Que mensonge as-tu entendu?
Qui a promis et n’est pas venu?
Car l’être est simple, monotone,
Obscur sur le manteau de la vie.
Brûlant, le feu de la cheminé,
Se reflétait dans la chambre.
En dehors, le dernier tracé,
Nous dansions ensemble sous la pluie…
Sur la table, la dernière lettre;
Et sous le tête, le dernier regret,
Dans l’âme, le dernier cri
Un murmure chargé de regrets.
Je ne te demande pas
De pleurer mon départ,
Ni de me mettre une couronne à la fin,
Écoute mon appel du ciel,
De la même manière,
Je ne veux rien que tu me dises!
Ana-Monica ȘIMON
Traduceri în limba franceză realizate de studenți de la Facultatea de Litere (Centrul Universitar Nord), sub coordonarea profesoarei Ioana BUD.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025